Omizi si fluturi.

Titlul pe o fotografie din Revista - www.business-adviser.ro/imobiliare...
MAKTUB= Asa a fost sa fie.....

Maktub 7

E P I L O G .

Ce a fost a fost! Acum unele s-au schimbat, altele s-au rãvãsit. Acolo, la servici s-a schimbat aproape totul.

Inainte a fi bogat era o notiune la care nu puteai ajunge orice ai fi facut iar dacã ajungeai ceva mai rãsãrit decât ceilalti nu te puteai bucura de situatie cum ai fi dorit. Inainte puteai fi bogat cu ceea ce aveai în casã si trebuia sã fii atent pe cine primesti în casã sã nu se afle, sau puteai sã fii bogat prin modul de viatã, prin banii cheltuiti, ceea ce conducea invariabil la celasi sfârsit cãci dacã banii cheltuiti erau multi se gãsea cineva care sã verifice de unde sunt.

Acum a fi bogat este idealul revolutionar, un ideal nou care îl înlocuieste pe cel vechi. Acelasi nume : “ideal” are semnificatii diferite.

Multi au început aspiratia cãtre ideal pornind de jos, adicã si-au înfiintat societãti cu rãspundere limitatã si au început sã comercializeze tot felul de nimicuri. Acum era timpul ! Gina si-a deschis o dugheanã chiar la intrarea în curte unde la început vindea tatãl ei, apoi când au strâns mai multi bani au angajat doi vânzãtori tatãl rãmânând sã se ocupe doar de aprovizionare.

De la o mãsutã cu scaun au ajuns la un fel de magazin elegant care ocupa jumãtate din curtea din fata casei.

Constructia a fost fãcutã cu o firmã a cãrei patron era fiul directorului Nãstase, inginer constructor de doi ani. Firma a executat proiectul si constructia utilizând muncitori din atelierul de prototipuri din institut.

Activitatea a fost foarte rentabilã pentru toti, executant si beneficiar. Multi din institut au utilizat de astfel de servicii. Unii si-au închis balcoanele, altii au reamenajat locuinta, etc.

Directorul respectiv s-a pensionat si împreunã cu cel de al doilea fiu a deschis un magazin foarte elegant în plin centrul Bucurestiului unde au cumparat câteva spatii comerciale revandute apoi cu profit mare . Niste aranjamente mai mult sau mai putin clare.

Odatã cu decretul din 1990 pentru pensionare înainte de limita de vârstã s-au pensionat multi si printre ei si doamna Sãraru în locul ei fiind numitã Gina. Apoi postul s-a transformat si Gina a ajuns director comercial.

Se spunea cã atunci când s-a fãcut o aluzie la capacitatea ei de a ocupa acest post ea a afirmat cã în fond un director nu trebuie sã stie sã lucreze bine, ci doar sã punã pe ceilalti la trabã si la asta ea s-a priceput mereu.

S-au fãcut reduceri de personal si s-au scos la pensie mai multi militari, apoi s-au fãcut reprimiri iar majoritatea pensionarilor au fost reangajati cu jumãtate de normã.

Directorul Rosu de la centralã a fost mutat la Garda Financiarã. In locul lui a fost numit un foarte bun prieten al tatãlui Ginei. Intreaga retea de conducere a fost schimbatã prin rotatie în functii.

Si cu directorii institutului a fost o întreagã rãsucire. La început l-au dat jos pe Nãstase si l-au pus provizoriu pe colonelul Stoica care era reprezentantul din partea Frontului Salvãrii Nationale din institut, dar l-au “lucrat” unii si nu a fost numit definitiv. Pe post a fost adus unul foarte tânãr, sotul uneia de la serviciul “Personal”.

Apoi si Gina a fost înlocuitã, cu Firu Simona, dar asta s-a întâmplat putin mai târziu.

Imediat ce s-a pornit valul multi militari s-au privatizat. Majoritatea fãceau comert cu mãrfuri procurate destul de neclar fosind pentru deservire tot persoane din institut, unele pensionate, altele dornice de câstiguri mai mari.

Corina, prietena Feliciei s-a pensionat. Ea a fost cea mai afectatã de evenimente. In acele zile murise sotul fetei sale. Corina avea doi copii, o fatã si un bãiat. Fata era studentã si se cãsãtorise cu un coleg. Locuiau la ea. In ziua când fusese mitingul la Bucuresti el se întorcea de la pãrintii lui dintr-o comunã de lângã Cluj si în drum spre casã, cum nu avea bagaje, s-a oprit în Piata Universitãtii sã vadã ce se întâmplaã Tocmai militia încercuia pe cei gasiti acolo, dezorientati si revoltati. Nu prea era clar pentru nimeni ce se întâmplase la mitingul la care multi din cei încercuiti de militieni nici nu participaserã . Corina si ceilalti din familie desi stiau cã trebuia sã vinã au crezut cã s-a rãzgândit. Abia peste câteva zile când a dat telefon o sorã de a bãiatului, de la Cluj, sã afle ce se întâmplã la Bucuresti au aflat cã trebuia sã fi sosit de mult. Atunci s-au speriat si l-au cãutat în spitale si apoi la morgã unde l-au si gãsit.

Lucia, fata Corinei a suferit mult. Isi reprosa faptul cã nu l-a cãutat chiar în ziua când trebuia sã vinã. Tatãl ei era procuror militar si ar fi putut sã-l salveze dacã se interesau de el din timp.

Dupã ce a trecut durerea, procurorul si fata, Lucia, au înfiintat o firmã de consultantã juridicã. S-a bucurat de unele avantaje fiind vaduvã de ” revolutionar ” . Lucia era studentã la drept. A terminat facultatea si a fost angajatã la o firmã a unui italian pentru care asiguraserã consultantã juridicã la înfiintarea sa. Câstiga bine, si ea si tatãl ei.

Dupã trei ani de la moartea sotului s-a consolat definitiv cu patronul italian. Acesta era un bãrbat foarte bine, însurat, dar galant si parcã chiar îndrãgostit de Lucia. Corina prefera varianta aceasta în locul unei disperãri dupã o dragoste închisã la cimitir asa cum credea cã se va întâmpla imediat dupã ce s-a petrecut nenorocirea.

Mai nemultumitã era de bãiat cãci acesta nu se tinea de carte. Dupã terminarea liceului nici mãcar nu a încercat sã dea examen de admitere la facultate si s-a implicat în afaceri. Impreunã cu un prieten, cu bani împrumutati de la italian si sora sa au cumpãrat un microbuz si a început sã se ocupe de aprovizionarea unor firme fãcând curse în Germania, Turcia, Italia si chiar în Republica Moldoveneascã.

Câstiga bine. Si-a plãtit repede datoriile dar spre nemultumirea Corinei cheltuia mult.

Se privatizase si Marian, fiul Doinei, aceea care se sinucisese. Lucra împreunã cu tatãl lui care se pensionase. Din sufrageria Doinei ei fãcuserã o adevãratã magazie. Marian s-a dovedit un foarte bun negustor. Incã din primele zile ale anului 1990 a început sã plece sãptãmânal în Turcia împreunã cu încã doi prieteni si un turc aducând de acolo blugi, sãpun, deodorante si alte fleacuri pe care le vindeau în talcioc. Schimbau leii în dolari si o luau de la început. Când treaba nu mai era asa rentabilã dispunea de mai mult de 5000 dolari. Atunci s-a hotãrât sã se apuce de ceva mai serios. Impreunã cu tatãl sãu au fãcut schimb de locuintã. S-au mutat la o casã particularã micã dar pe o stradã centralã unde au amenajat un mic magazin alimentar, si în curte un fel de grãdinã - bar de zi.

Au cumpãrat casa, apoi o garsonierã într-un bloc din vecinãtate si o masinã ARO la mâna a doua cu care fãceau aprovizionarea.

Garsoniera au închiriat-o la început cu plata în avans, în dolari, astfel cã au reusit sã facã investitii si sã se dezvolte.

Au ajuns la trei angajati din care unul fusese subordonat tatãlui sãu. Tatãl lui Marian fusese economist în armatã si acum tinea contabilitatea firmei. Munceau amândoi foarte mult dar câstigau si asta îi mobiliza.

Fosta sotie a lui Marcel era uimitã de schimbare. Nu primea pensie alimentarã de la el pentrucã între timp actualul sãu sot înfiase copilul.

Tora si sotul ei aveau probleme cu pãmântul pãrintilor sotului. Acestia nu îl puteau primi din cauza unor rotatii de proprietatea din timpul gospodãriilor colective si erau foarte supãrati.

Tot probleme cu pãmântul avea si fosta sotie a lui Fãnicã. Avea necazuri cu fratii sotului decedat care desi îi dãduserã partea ei de mostenire nu o ajutau sã-l lucreze fiind nevoitã sã îl dea în lucru “la parte” unui strãin care nu prea respecta întelegerile. Mai avea câtiva ani pânã la pensie si era amenintatã cu somajul. Bãiatul era mare si nu se prea omora cu cartea, dar nici de o ocupatie remuneratã nu se apuca.

Familia lui Ianopol o ducea bine de tot. Fata se întorsese în tarã si împreunã cu sotul ei înfiintaserã o firmã de comert exterior. Fãcea afaceri cu o firmã din Venezuela unde lucraserã ei în ultima plecare peste granitã si astfel câstigaserã chiar din primul an câteva sute de mii de dolari. In ultimul timp nu mai câstigau chiar atât dar nu se puteau plânge, beneficiul anual fiind peste asteptari. Se discuta despre privatizarea întreprinderii cu care colaborau si intentionau sã o cumpere Bãiatul lui Ianopol, militianul se însurase cu o nemtoaicã originarã din Transilvania apoi amândoi au plecat la un frate al ei în Germania unde s-au aranjat bine de tot. Fosta nevastã a lui Ianopol nu s-a recãsãtorit si avea grijã de nepotii care practic stãteau mai mult la ea.

De cine sã-mi mai amintesc ? De ceilalti . . . Da, ceilalti . . . Ceilalti se descurcaserã si ei . . .