Maktub 5

G I N A

Gina Sasu era fata colonelului Bãdicã, un bãrbat înalt, frumos, foarte serios si atasat familiei. Fata nu semãna cu el decât fizic. Caracterul era complet opus. Nu împlinise saptesprezece ani când a fost prinsã de sotia unui coleg de serviciu a tatãlui în pat cu respectivul ei sot care i-ar fi putut fi tatã. A fost un mare scandal. La acea vreme locuiau la Dolj si ãsta a fost si motivul pentru care s-au mutat la Bucuresti.

Gina s-a mãritat imediat dupã mutarea în Bucuresti cu un coleg de scoalã. Pe ginere l-a bãgat colonelul la Academia Militarã iar pe Gina, dupã ce a încercat de douã ori la facultate “la zi” a intrat la Academia de Studii Economice “la fãrã frecventã” . Asta s-a întâmplat chiar în anul când rãmãsese însãrcinatã. A nãscut la douã zile dupã ce a aflat rezultatul la examenul de admitere. Poate cã starea ei de femeie însãrcinatã a ajutat-o atunci. Totusi odatã intratã Gina si-a luat în fiecare an examenele. Unii spuneau cã întrebuinta toate metodele pentru asta dar în fond era treaba ei.

In acest timp era angajatã ca bibliotecarã la Institutul de Tehnicã Militarã. Probabil cã avea o slãbiciune pentru bãrbatii în vârstã pentrucã cum a venit în institut s-a si încurcat cu colonelul Gatu, un bãrbat înalt, solid, cu pãr bogat, complet alb, despre care se vorbea cã se preteazã la acte libidinoase. Relatiile cu Ianopol au început dupã ce colonelul s-a pensionat. N-au fost chiar relatii amoroase. La prima lor întâlnire Ianopol a înregistrat-o fãcând unele reflectii asupra relatiilor ei cu colonelul Gatu. Când a aflat, Gina s-a scandalizat dar Ianopol a îmbunat-o dându-i un casetofon si caseta pe care o înregistrase pe ea cerându-i în schimb o înregistrare compromitãtoare despre unul care îi fãcea ei curte, oricare.

Din motive de securitate în institut nu era permis sã se intre cu casetofoane. Gina s-a gândit cã dacã înregistreazã pe cineva la birou, iar Ianopol exploateazã înregistrarea, acela poate fi convins cã banda este de la securistul întreprinderii si nu o va bãnui pe ea. Toti credeau cã uneori sunt înregistrati de acesta fãrã sã stie cum.

L-a înregistrat pe unul Filipescu care aducea pentru semnat convocatoarele la sedintele de partid, de fiecare datã fãcând complimente deplasate si enervante pentru Gina.

Cu douã sãptãmâni înainte de nenorocire, atunci când au intrat bãietii la el si i-au luat unele lucruri, Ianopol i-a adus Ginei un pachet cu sapte benzi de casetofon cerându-i sã le ducã la ea acasã si sã nu spunã nimãnui de ele. La militie, când fusese interogatã ca si altii despre relatiile ei cu Ianopol Gina a dat benzile fãrã mãcar sã desfacã pachetul care era foarte bine sigilat de Ianopol.

De fapt Gina stia multe despre Ianopol. Intr-un fel chiar colaboraserã. De la el prinsese îndrãzneala studiatã. Se cam temea de el dar din instinct a înteles cã desi extrem de periculos si lipsit de scrupule ea poate avea mult de câstigat de la el. Inregistrarea Ginei fusese pentru Ianopol o desfãtare de rãutate. Filipescu fãcuse o remarcã obscenã referitoare la sedinta de partid la care urma sã se discute raportul lui Ceausescu . Ianopol l-a chemat la el pe tip si atât l-a ametit cu minciunile încât amãrâtul i-a dat bani cât pentru douã casetofoane si i-a rãmas recunoscãtor cã l-a scãpat de securistul institutului.

Afacerile mari însã le avea cu niste tipi de la securitate despre care Gina chiar dacã afla nu vorbea niciodatã. Asa fusese de exemplu atunci când Ianopol vânduse niste dolari unuia de la atelierul de mecanicã spunându-i cã merge cu el la shop si aranjeazã cu vânzãtoarea sã cumpere un aparat video fãrã sã-l întrebe de unde are valuta. A mers cu el, vânzãtoarea s-a arãtat amabilã, obiectul a fost cumpãrat, dar dupã iesirea din magazin a fost acostat de doi tipi care l-au ridicat cu marfã cu tot. Atunci a fost un fel de anchetã la care a fost interogat si Ianopol dar Ianopol a scãpat iar inginerul de la mecanicã a fost arestat. Gina era sigurã cã afacerea fusese opera lui Ianopol. De asemenea îl mai bãnuia si de o oarecare implicare în povestea cu Fãnicã. In ziua când acesta fusese omorât Ianopol care îi adusese banii pe aspiratorul si aparatul foto pe care spunea cã le vânduse glumise cu ea spunând cã Fãnicã s-a cam îmbogãtit si cã trebuie scuturat putin de osânzã.

Totusi dupã schimbarea la fatã pe care o vãzuse la Ianopol când a aflat de moartea lui Fãnicã si-a dat seama cã ceva nu se desfãsurase cum plãnuise el. Chestia cu denuntarea celor doi borfasi, ea care începuse sã îl cunoascã, era o încercare de a da o finalitate oficialã unui caz care îl preocupa. Totusi nu a lãsat niciodatã sã înteleagã cã ea ar avea o oarecare bãnuialã referitoare la implicarea lui Ianopol în cazurile respective.

Sotul Ginei era cãpitan la o unitate din Ploiesti. Venea acasã sãptãmânal. Dacã ar fi vrut, cu relatiile pe care le avea, l-ar fi mutat în Bucuresti de mult dar la amândoi le convenea situatia. Stabiliserã cã acum cât este copilul mic sã locuiascã la pãrintii Ginei. De altfel acestia cumpãraserã în plin centru o casã gen vilã, cu parter si etaj, cu sase camere suficiente pentru toti si nici nu se gândeau sã îsi lase unicul copil sã plece.

Când a început modernizarea centrului si blocurile noi ajunseserã chiar la începutul strãzii lor toatã familia a început sã se teamã cã vor fi demolati la indicatia lui Ceausescu.

Cumpãraserã casa dupã cutremurul din 1977 când locatarii speriati voiau sã se mute la bloc iar preturile caselor scãzuserã mult. Nu au dat mult pe casã dar au fãcut reparatii si amenajãri costisitoare. Aveau o curticicã cu flori în fatã si în spatele casei, câtiva pomi fructiferi, o boltã din vitã de vie si câteva straturi de zarzavat.

De frica demolatului Gina s-a înscris la Institut pentru locuintã si când i s-a oferit un apartament cu douã camere destul de central l-a luat. Nu locuia acolo dar se strãduia sã îl mobileze si sã îl amenajeze.

In biroul unde lucra Gina dupã luarea diplomei erau trei femei : ea, doamna Sãraru Cecilia, sefa serviciului si Constatin Felicia, un fel de secretarã a sefei care fãcea mici servicii ocazionale si tinea evidenta facturilor, încasãrilor, plãtilor si alte activitãti. La serviciul financiar mai erau în alt birou cinci femei dintre care cea mai mare în grad era doamna Firu Simona, economistã cu facultate. Acolo se tinea evidenta salariilor, deplasãrilor si toate celelalte activitãti. Gina nu voise sã meargã acolo.

Doamna Sãraru Cecilia nu discuta prea mult nici cu ea nici cu alte persoane. Felicia pleca aproape tot timpul din birou cãci îi era urât sã le priveascã cum tac. De cele mai multe ori când avea treabã chema pe cineva sã o ajute, cãci altfel nu avea astâmpãr sã stea pe loc. Atunci Felicia citea facturile si cealaltã verifica dacã sunt înregistrãrile corect iar între douã cifre discutau. Doamna Sãraru avea urechea finã si astfel afla multã bârfã din institut, fãrã efort, de te mirai câte stia fãrã sã discute cu cineva.

Gina nu era atentã. Rãmãsese cu obiceiul de a face lecturã. Uneori primea vizite: contabilul sef, directorul comercial, unii sefi de ateliere sau chiar ingineri care se împrieteniserã cu ea când fusese bibliotecarã. Atunci la discutii participa si doamna Sãraru si chiar Felicia care nu se sfia sã arunce vorbe mai mult sau mai putin potrivite cu situatia.

Deoarece prin reducerea gradului institutului la un moment dat a dispãrut postul de Contabil Sef doamna Sãraru a preluat si responsabilitatile acestuia si în aceastã calitate a început sã îl însoteascã pe director la sedintele de la minister. Directorul centralei de care detinea institutul era Rosu Stefan, un bãdãran care o scotea din sãrite pe doamna Sãraru ori de câte ori se întâlneau la o analizã asa cã la una din sedinte mai putin importantã s-a prefãcut bolnavã si a rugat-o pe Gina sã o înlocuiascã. Directorul s-a bucurat. Prezenta Ginei era mai plãcutã decât a ursuzei “madam” Sãraru.

Ca totdeauna bãdãranul de Rosu s-a repezit la delegatii institutului si desi mult mai tânãr decât directorul a început sã i se adreseze într-un mod absolut uimitor pentru Gina care nu se astepta la o astfel de exprimare.

- Am sã las institutul sã nu poatã plãtiti salariile la oameni luna asta, a încheiat el la un moment dat discutia.

Gina Sasu îsi concepea în gând tot felul de replici pentru cazul când ar fi repezit-o si pe ea.

- Doamna Sasu, i s-a adresat directorul Nãstase cu care venise, prezentati dumneavoastrã situatia facturilor neîncasate.

- Dupã cum a vorbit tovarãsul Rosu nu cred cã mai are rost, a protestat Gina. Este pornit împotriva institutului nostru. Probabil pãstreazã o politã din timpul când lucra la noi, pentrucã nu înteleg altfel dece este asa înversunat sã ne pedepseascã.

- Nu sunt împotriva dumneavoastrã a replicat cel vizat, dar asta este situatia.

- Oricare ar fi realitatea domnul director nu este un scolar pe care trebuie sã-l puneti la colt. Institutul a fãcut lucrãri si proiecte în urma cãrora uzinele au luat bani multi. Au învãtat de la specialistii nostri, iar acum când cred cã se pot descurca singuri ne fac greutãti iar dumneavoastrã îi sustineti.

- Vai tovarãse Sasu, a sãrit toatã lumea sã o linisteascã. Asa sunt discutiile de analizã. Nu neagã nimeni meritele institutului, dar dumneavoastrã nu ati mai participat la astfel de sedinte si v-ati speriat. Vã veti obisnui cu timpul.

- Asa sunt femeile, mai sensibile, a concluzionat Rosu. Am sã cer directorului sã vã aducã aici mai des. Trebuie sã vã obisnuiti cu greutãtile. Acum spuneti care sunt problemele dumneavoastrã, vã promit cã se vor rezolva.

A mai protestat Gina, a mai intervenit directorul si în final lucrurile s-au aranjat. La plecare Rosu a insistat ca Gina sã vinã si la sedinta urmãtoare si din acel moment ea a preluat toate problemele legate de minister iar Rosu a început sã fie mai deschis pentru problemele institutului decât pânã atunci

Maktub 4

IANOPOL

Ianopol Dorian era un bãrbat trecut de cincizeci si cinci de ani înalt, suplu, chiar foarte suplu pentru vârsta lui, cu pãrul castaniu, fãrã multe fire albe. Purta ochelari fumurii ceea ce îi dãdea un aer misterios. Avea un trecut foarte tulbure si aproape necunoscut pentru colegii lui. Cheltuia banii cu usurintã fãrã a fi totusi darnic. In afaceri si la chef stia sã îsi punã prietenii la platã.

Era angajat la serviciul de aprovizionare de sapte ani de când o înlocuise pe Mia. Intre timp se schimbaserã toti colegii care îl cunoscuserã la angajare. Nu mai era acelasi nici seful. In locul inginerului Gavrilã care iesise la pensie era Popândãu, în locul lui Fãnicã era Pascariu, în locul doamnei Ionescu, Stefãnescu Melania, în locul lui Sandu, Stãncescu.

Ianopol nu mai dãdea de bãut ca la început dar îsi extinsese afacerile cu rechizitele. Apãruse si decretul acela care interzicea aducerea bãuturilor în institutii si pretindea cã vrea sã fie corect. Vindea tus si vârfuri rotring, caiete studentesti si altele de felul acestora care erau mai dificil de procurat din comert fãrã jenã spunând cã le cumpãrã odatã cu cele ale institutului dând vânzãtoarelor ceva în plus. De aceea le vindea cu suprapret. Chiar dacã se bãnuia cã sunt materialele institutului nimeni nu verifaca.

Se auzea cã la el acasã se fãceau chefuri mari, cã o înregistrase pe Gina Sasu pe o bandã de casetofon comentându-si aventurile amoroase din institut si cã mai înregistrase si pe altii asa cã toti erau precauti cu exprimãrile în fata lui.

Intr-o noapte, pe la ora douã, portarul de la întreprinderea de confectii Aurora l-a gãsit sprijinindu-se de zidul întreprinderii în stare de inconstientã. A chemat militia care a constatat cã Ianpol era bãtut si jefuit. A fost dus la spital la reanimare. Asupra lui s-a gãsit doar legitimatia de serviciu pe care cei care îl cunosteau spuneau cã o tinea separat în buzunarul pentru ceas de la pantaloni.

Portarul a declarat cã nu a auzit zgomot de bãtaie dar a iesit pe stradã pentrucã a auzit niste gemete. De asemenea spunea cã s-ar fi putut sã fi fost adus cu o masinã pentrucã înainte de a-i fi atras atentia gemetele a auzit o masinã care ar fi oprit în fata portii pentru câteva clipe.

In apropierea întreprinderii era un parc mare si întunecos. In starea în care era însã nu putea fi vorba sã se fi târât singur pânã acolo din parc. Locul era foarte îndepãrtat de locuinta sa si nu se stia ce ar fi putut cãuta el acolo.

A doua zi a venit cineva de la militie sã se intereseze de el la serviciu. S-a constatat cã în seara cu pricina el, Teodorescu Pavel seful colectivului de documentare si colonelul Iancu, mari bãutori, au fost la Casa Centralã a Armatei, un restaurant elegant al militarilor situat foarte central si de acolo au plecat fiecare pe picioarele lui înainte de ora opt. Ianopol le-a spus cã se duce la militie pentru niste treburi personale si de aceea nici nu a bãut decât o bere. A plecat împreunã cu colonelul Ionescu pentrucã acesta locuia pe aceeasi stradã cu locul unde trebuia sã ajungã.S-au despãrtit chiar la poarta militiei.

Cei de la militie au cerut de la cei doi cu care a fost la restaurant precum si de la colegii lui de birou declaratii scrise în care sã mentioneze pe scurt ce cunosteau despre victimã si în ce relatii se aflau cu aceasta.Toti au scris aproape la fel.

Ianopol Dorian încã nu murise. Toti îsi închipuiau cã se va face bine si va spune ce s-a întâmplat. Anchetarea cazului o fãcea însã securitatea si nu militia. Pãrea ceva special.

La spital au venit fosta sotie si bãiatul. Fata era plecatã în strãinãtate cu sotul care lucra la ambasada din Venezuiela. Au anuntat-o la telefon doar cã tata este în spital deoarece a avut un accident. Au convenit cu ea sã vinã în tarã abia de Anul Nou sperând cã pânã atunci îsi va reveni.

Bãiatul lui Ianopol era cãpitan de militie. Ceea ce nu stiau colegii de bãuturã din seara cu pricina era cã Ianopol se dusese la militie sã se întâlneascã cu bãiatul sãu. De la sediul militiei plecaserã împreunã si se despãrtiserã la intrarea în metrou unde intrase Ianopol iar bãiatul lui plecase cu autobuzul.

Trebuia sã se afle ce s-a întâmplat dupã aceea. Andrei, fiul lui Ianopol nu participa la anchetã. Nu era domeniul lui. Nu a reusit nici mãcar sã intre la reanimare, la spital, sã-l vadã pe tatãl lui înainte de a muri.Cel care ancheta cazul îi spunea cã nu are permisie sã lase familia sã-l vadã înainte de a-si reveni, dar cã este inconstient si oricum nu are nici un rost sã insiste sã-l vadã.

Inainte de a veni la institut Ianopol Dorian lucrase la militie. Obisnuia sã se înteleagã cu cei anchetati. Pentru câtiva hoti, de câteva ori, în schimbul obiectelor furate Ianopol a ajutat la punerea lor în libertate. In felul acesta a dat câteva lovituri formidabile.

Un profesor universitar care primise aprobare sã plece în SUA cu sotia la o conferintã, vânduse aproape tot ce avea înainte de plecare si cumpãrase aur si bijuterii. Hotul a furat odatã cu acestea si pasapoartele. Ianopol a înapoiat profesorului doar pasapoartele spunându-i cã dacã hotul a luat si alte lucruri este necesar sã rãmânã în tarã pentru anchetã si sã prezinte dovezi cã obiectele reclamate sunt ale lui. Profesorul a declarat cã nu i-a dispãrut nimic altceva de valoare deosebitã, cã nu are pretentii la recuperarea obiectelor si a plecat în America de unde nici nu s-a mai întors. Un inginer care se cãsãtorise cu o frantuzoaicã pe care o cunoscuse la mare si cu care conform aprobãrii obtinutã pentru cãsãtorie trebuia sã locuiascã în România, reusise sã obtinã aviz pentru plecare în Franta, acolo unde sotia sa nãscuse. Cu o sãptãmânã înainte de plecare i s-au furat din casã toate obiectele de valoare precum si pasaportul cu biletul de avion. Ca în carul precedent, inginerul s-a multumit cu pasaportul si biletul de avion si dus a fost.

Treburile mergeau bine pânã într-o zi când a avut ghinion. Un excroc, dat afarã din multe locuri de muncã, utilizat într-un timp de securitate ca informator fãrã prea multã eficientã, îsi gãsise un mod de câstig foarte interesant. Atât el cât si sotia lui cãutau familii cu copii care stãteau în casã singuri în timp ce pãrintii erau la serviciu. Aflau dacã au casetofon, magnetofon, sau alte obiecte de genul ãsta, si dacã aveau, numele pãrintilor, programul de lucru si obiceiurile casei. In lipsa pãrintilor el suna la usã si spunând cã este trimis de mama sau tata, adãugând si alte date prin care putea sã pãcãleascã copilul, cererea obiectul vizat, uneori ca sã-l repare, alteori pentrucã îi trebuie lui tati sau mami la serviciu, sau alt motiv pe care copilul îl credea.

Au fost astfel jefuite saptesprezece familii. Intâmplãtor, un copil care trecea pe stradã cu tãticul lui a recunoscut pe nenea care a luat casetofonul sã-l repare,. Tãticul pãgubas a pus mâna pe hot si cum era un tip deosebit de puternic a ajuns cu el la militie.

Au fost chemate toate cele saptesprezece familii care au reclamat cazuri asemãnãtoare si pentrucã tipul nega cã ar fi furat ceva s-a încercat o indentificare. Toti cei saptesprezece copii au recunoscut pe hot desi acesta a fost prezentat copiilor într-un grup de cinci bãrbati asemãnãtori. Dupã confruntare sotia tipului, o femeie deosebit de elegantã, a început sã tipe cã asta este o obrãznicie, cã îi va da pe toti în judecatã, cã ea are o situatie materialã exceptionalã, cã doar un nebun poate crede cã sotul ei s-ar preta la asemenea furturi, cã probabil seamãnã cu hotul dar nu este el, cã acei copii nu stiu ce spun, cã pãrintii sunt sãrãcii care au rãmas fãrã niste hodoroage de aparate si cautã cu tot dinadinsul pe cineva care sã le plãteascã paguba.

Unii pãrinti se întrebau totusi în sinea lor dacã nu cumva are dreptate, dacã nu cumva copiii se înselau.

Intrucât copiii erau mici si nu puteau fi considerati martori, Ianopol a dus muncã de lãmurire cu pãrtile implicate precum si cu sefii sãi sã lase lucrurile fãrã urmare. Pentru oboseala sa precum si pentru cei mai mari decât el, socotind cã se poate achita de unele obligatii pe buzunarul altuia, Ianopol a cerut cât s-a putut de la cel anchetat. Peste câtiva ani hotul a fost prins însã cu o altfel de potlogãrie. Incercase sã treacã peste granitã cu valutã si niste lucruri furate, unele de patrimoniu. Atunci ancheta a fost fãcutã altfel si luându-se obiect cu obiect, din aproape în aproape au ajuns si la cesetofoanele furate de la copii hotul mãrturisind si despre aranjamentele cu Ianopol.

Intre timp Ianopol se îmbogãtise, se schimbase mult. Isi mãritase fata cu un diplomat, îi cumpãrase casã si masinã. Cumpãrase casa în care locuia si cum pentru bãiat nu putea sã cumpere conform legii, acesta fiind minor, iar douã case nu putea avea conform aceleiasi legi , s-a hotãrât sã divorteze de acord cu sotia doar formal, el cumpãrând în aceastã situatie o altã locuintã in timp ce bãiatul rãmânânea cu sotia în locuinta cea veche. Divortul însa a devenit cu timpul real.

Fãcea mereu investitii si desi cãuta sã nu iasã în evidentã erau unii care îl cam luaserã la ochi. Dupã ancheta aceea Ianopol a iesit cam sifonat. O mare greutate atârnase în defavoarea lui statutul de divortat ceea ce era considerat de partid un adevãrat handicap moral. Cu prima ocazie Ianopol a fost mutat în provincie. In aceastã situatie, dupã câteva concedii medicale, multi bani cheltuiti si chiar o spitalizare s-a pensionat temporal de la militie pe caz de boalã si s-a mutat înapoi în Bucuresti.

In aceastã perioadã relatiile sale cu sotia deteriorandu-se Ianopol s-a mutat în apartamentul sãu cu totul având totusi grijã de cheltuielile familiei. Pe bãiat l-a ajutat mai târziu sã intre la militie, acolo unde avea relatii cu persoane influente. Avea însa relatii si cu câtiva din fostii infractori cu care mai fãcea unele afaceri discrete.

Chiar cu o zi înaintea mortii lui Fãnicã fãcuse o afacere cu doi bãieti. Cumpãrase de la ei niste casete video. Erau bãietii despre care se spusese cã l-ar fi omorât pe Fãnicã. Concluzia asta s-a tras dupã ce el, Ianopol, aflând cã cei doi au fost închisi datoritã unei tâlhãrii asemãnãtoare celei în care îsi gãsise sfârsitul Fãnicã s-a dus la militie si a cerut sã-i interogheze pe bãieti si despre celãlalt caz pentrucã el îsi amintea cã atunci când a cumpãrat casetele, deci cu o zi înainte de crimã el le-a spus bãietilor despre leafã si banii pe care trebuia sã-i dea a doua zi unui coleg. Nu îsi amintea precis ce vorbise cu ei pentrucã trecuse ceva timp de atunci.

Desi nu ei erau fãptasii si desi cei de la militie s-au convins cã nu ei erau vinovati i-au acuzat pe bãieti de omor si au lãsat sã fie condamnati pe nedrept ca sã scape de caz. Se stia cã urmeazã un decret de amnistie astfel cã urma sã îi elibereze repede. Acestia eliberati, auzind într-un târziu despre o posibilã implicare a lui Ianopol în cazul lor îi fãcuserã o vizitã cu douã sãptãmâni înainte de a fi gãsit pe stradã, bãtut. Ii cotrobãiserã prin lucruri si îi furaserã un casetofon si niste benzi. Nu toate benzile erau cu muzicã. Pe unele erau convorbiri pe care nici nu apucaserã sã le asculte nici sã le vândã cãci spre ghinionul lor au încercat sã facã afaceri cu unul care i-a dus la militie imediat. Atunci bãietii au spus tot si au adus si ceea ce mai lãsaserã acasã.

Au fost tinuti la arest douã luni dupã care au fost eliberati. Dupã eliberare au aflat cã Ianopol a fost bãtut pânã si-a pierdut cunostinta nu se stia de cine si cã dupã o sãptãmânã de spitalizare a murit fãrã sã îsi revinã din comã. Nu s-au gãsit vinovatii.