Maktub 3

D O I N A .

Doamna Ionescu Doina era o femeie înaltã, slabã, cu pãrul vopsit blond, neglijent intretinut. Probabil în tinerete fusese o femeie atrãgãtoare, acum însã nu inspira mare lucru. Tinea si tinuse totdeauna sã fie consideratã corectã si sã fie respectatã. A pretinde cã esti corect este apreciat ca un mod normal de a te autoprezenta dar nimeni nu are pretentia sã fie crezut în totalitate. Doina nu întelegea asta. Ea voia cu orice pret sã fie crezutã. De exemplu sã vã povestesc o întâmplare :

La un moment dat trebuia sã se ocupe de argintarea unor contacte electrice pentru un prototip executat de atelierul de proiectare la care lucrase ea înainte de a se muta la aprovizionare. A luat contactele sã le ducã la întreprinderea care putea executa operatia. Argintatul se fãcea cu aprobãri speciale care se dãdeau cu multe formalitãti în scopul de a se evita folosirea materialelor pretioase acolo unde se putea utiliza altceva si în special pentru scopuri personale cum s-ar fi fãcut. Desi Doina avea toate aprobãrile, cei care faceau argintarea stiind ca este vorba de productia specialã au convins-o cã este mai potrivitã o stanare fãcând totodatã aprecieri obraznice referitoare la proiectantii militari care vor ce este mai scump fãrã sã stie de fapt ce trebuie. A acceptat si când s-a întors a fãcut caz de cunostintele ei în materie de acoperiri pe care tocmai le cãpãtase. Bineînteles inginerul a fost afectat si cum se cunosteau de mult, din perioada când ea era proiectantã în acelasi atelier cu el, cand mai mult vorbea decât proiecta, a urmat o adevãratã ceartã dupã care Doina a rãmas cu contactele inginerul amenintând cã va face altele.

Atunci Doina a luat piesele si le-a dus la un bijutier sã le arginteze oferind pentru acesta un ban de argint din care îsi fãcuse altã datã un inel.

Bijutierul a convins-o sã nu strice argintul, cã dacã el ar fi necinstit i-ar lua banii si ar face argintatul dar asta nu are nici un rost si nu vrea sã facã asa ceva.

Atunci Doina s-a convins cã a fãcut tot ce se putea si cã de fapt putea considera cã ar fi argintat piesele asa cã a îceput sã povesteascã peste tot cum a argintat nenorocitele alea de contacte pe banii ei desi nu era necesar, inginerul având pretentii absurde, purtându-se asa doar pentrucã îi purta picã de când lucrau împreunã si ea îi atrãgea atentia când gresea. Proiectantul produsului, inginerul Rosculet, cãruia îi trecuse prima reactie de furie a lãsat lucrurile asa cum a spus ea si desi a vãzut si a mentionat in programul de experimentare cã contactele nu erau argintate a luat piesele si le-a montat. Termenul pentru lucrare era depãsit, cei de la atelier nu voiau sã-i facã altele iar el nu mai avea chef sã se certe cu careva.

Prototipul nu a dat performantele contractate dar nu doar din cauza contactelor asa cã în actul de omologare s-a comsemnat cã se vor lua mãsuri ca la seria zero sã se remedieze toate neajunsurile constatate.

Sotul doamnei Ionescu era militar, un bãrbat înalt si vulgar. Ii plãceau femeile si se multumea cu orice femeie care nu îl respingea. Nu îl interesau treburile casnice considerând cã acestea sunt atributii femeiesti el având doar datoria sã dea în casã o importantã sumã de bani în timp ce îsi oprea pentru cheltuielile lui personale restul, tot important. Pleca des pe teren si lipsa lui de acasã fãcea totul justificabil.

Doina nu se plângea niciodatã. Voia ca toatã lumea sã o comsidere o femeie fericitã. Avea un apartament mare într-o vilã, foarte central. Initial locuise în comun cu o familie de evrei care emigraserã în Israel. Pentru a putea ocupa tot apartamentul familia Ionescu a bãgat în spatiu pe pãrintii lui care erau dintr-o comunã din Oltenia (dar astea erau formalitãti pe care dacã nu le contesta cineva se obisnuiau curent).

Apartamentul era de patru camere pe un hol mare si elegant cât o camerã, baie, bucãtãrie spatioasã cu gresie si faiantã, douã balcoane, iar din bucãtãrie printr-un holisor mic se intra într-o cãmãrutã de serviciu, la origine camera servitoarei, pe care au amenajat-o camera bãiatului în timp ce la spatiu era înregistratã drept cãmarã.

Doina fãcuse eforturi mari si mobilase tot apartamentul. Cumpãrase ceva mobilã si de la cei care plecaserã. Era foarte încântatã de casa ei si primea cu plãcere câte o prietenã la o cafea pentru a se lãuda cu realizãrile ei. Era mândrã dar nu multumitã. Considera cã face parte din sãrãcime si îi invidia pe cei care se joacã cu banii, spunea ea, "ca Ianopol de exemplu".

Fãcea mari eforturi ca bãiatul ei sã fie în rând cu colegii lui de scoalã.“Sunt unii ai cãror pãrinti au fost plecati în strãinãtate si au de toate. Ii iau si eu cât pot, nu vreau sã aibã complexe de inferioritate.”, zicea ea.

Copilul era la liceu. Când a dat examenul pentru clasa a unsprezecea i-a pus meditatori aproape la toate materiile si abia a reusit. I s-au cariat dintii din fatã, a scos unul si nu s-a mai dus la dentist pentrucã ar fi trebuit sã dea niste bani pe care nu se îndura sã-i rupã de la nevoile copilului.

Pentrucã a intrat la liceu i-a dat bani sã meargã cu colegii la mare. De abia acum începeau cheltuielile cu meditatiile cãci trebuia sã-l pregãteascã pentru facultate.

Marian nu se consuma. Luase o atitudine de boem, plictisit si neînteles, el fiind dupã pãrerea lui prea inteligent pentru a fi supus unor astfel de presiuni privind învãtãtura.

Avea o colegã de clasã cu care învãta si cu care în cãmãruta lui ajunsese la relatii mult mai intime decât ar fi trebuit. Doina vedea dar se prefãcea cã nu vede sperând sã intre amândoi la facultate si apoi sã vadã ce se putea face. N-a fost asa cum a sperat Doina. Tora, fetita cu care învãta Marian a rãmas însãrcinatã si abia când a început sã se vadã au mãrturisit isprava. Familiile reunite au hotãrât sã-i cãsãtoreascã urmând sã îsi termine liceul la seral.

Pe Marian l-au angajat la un atelier de confectii, la ambalare, prin nasul Doinei iar pe norã a reusit sã o aducã la proiectare în institut cu ea, ca desenatoare.

Pãrintii fetei erau amândoi ingineri si mai aveau o fatã. S-au necãjit la început dar stiind cã bãiatul era singur la pãrinti iar tatãl lui era militar, ceeace constituia o situatie bunã, au considerat cã Tora nu a nimerit o partidã rea si s-au consolat.

Doina nu s-a împãcat cu pãrintii fetei considerându-i tãrani cu diplomã. Intrevederile cu ei erau de strictã necesitate si foarte rare. Tora se apropiase mult de Doina iar Doina începuse sã o iubeascã. Era o fatã înaltã, slabã si nu prea frumoasã dar plãcutã. Inspira incredere. Marian era la fel de înalt cât si Tora, la fel de slab si foarte sters. Nu impresiona decât printr-un nas coroiat care concura în mãrime cu urechile clãpãuge. Dupã ce s-a lã-sat de liceu si-a lãsat si pãrul sã creascã si astfel a mai ascuns din urechi dar aspectul lui nu s-a îmbunãtãtit, semãmând mult cu un hipi aerian si rãtãcit. Doina nu îl putea modela. La serviciu nu se ducea asa cã angajarea nu era decât o formalitate pentru a obtine adeverinta de încadrat în câmpul muncii fãrã de care nu putea sã urmeze liceul la seral.

Tora era o fatã bunã si harnicã. Se ducea la serviciu, se ducea la scoalã si se ocupa si de copil. Este drept în perioada asta, trei ani, cât a putut sã îsi ia concediu pentru copil a luat aproape în continuare. Tora s-a tinut de capul lui Marian sã învete împreunã si în felul acesta au terminat liceul amândoi.

Dupã terminarea liceului doamna Ionescu a insistat ca Marian sã dea la facultate, iar Tora sã rãmânã cu serviciul care era foarte bun pentru ea. Dupã trei încercãri nereusite, însotite de indiferenta bãiatului Doina a renuntat la visul de a-si vedea bãiatul cu facultate. Vina a cãzut pe Tora care nu avea ambitie si îl influenta si pe el.

Intre timp nepotul a crescut, mai la cresã, mai cu Tora care lua multe concedii medicale, mai cu Doina care îl îndrãgea enorm.

Atâta timp cât Marian dãdea examen la facultate si se pregãtea era considerat superior Torei. Atunci când s-a hotãrât sã renunte, chiar si Doina a vãzut cã nu era nimic de capul lui. In zadar îsi îndemna ea sotul sã ia o atitudine mai severã, nimeni si nimic nu îl putea scoate din indiferenta sa. Nu-i plãcea la serviciu si nu se ducea. Pleca cu prieteni de câte ori voia. Nu îl interesa copilul. Pãrea cã nici Tora nu îl mai interesa iar cãsãtoria lui fusese un accident. Aveau mereu discutii, iar Doina îi tinea parte. Era convinsã cã bãiatul trebuie sã gãseascã un serviciu mai potrivit cu capacitatea lui si cã nu trebuie sã lucreze oriunde.

La început Tora si doamna Ionescu veneau cu un singur pachet de mâncare pe care îl mâncau împreunã în biroul Doinei. Când au început dis-cutiile între ele au început sã mânânce separat. Unii au întrebat dece si asa au aflat cei din biroul Torei de situatia cãsniciei sale. Inginerul Anghel, un bãiat înalt si simpatic a început sã-i facã curte, la început fãrã o intentie hotãrâtã dar Tora a dãruit atâta pasiune în legãtura ei încât Anghel i-a propus sã divorteze si sã se cãsãtoreascã cu el.

Dacã Doina ar fi aflat din timp, lucrurile ar fi fost poate oprite, dar cum si Marian si Tora au tinut secretã hotãrârea lor de divort pânã la a doua înfãtisare la tribunal, ea s-a revoltat si a lãsat lucrurile sã decurgã de la sine. Tora a câstigat procesul, a luat copilul si s-a mutat la Anghel. Marian era complet indiferent.

Când a vãzut cã fosta sa norã s-a cãsãtorit în câteva luni cu un coleg de birou, chiar inginer, Doina a început sã se plângã: “Nu m-am asteptat, spunea ea, pãrea atât de blândã si cuminte, iar acum, poftim cât de perfidã s-a dovedit! Imi spuneau mie oamenii dar nu credeam.”

De la acest punct Doina a avut o cãdere moralã cumplitã. Nu mai avea chef de nimic. In casã se aduna mizeria. Evita sã primeascã musafiri, totul fiind permanent deranjat. Cu Marian aproape nu se mai vedea iar sotul ei dupã toate probabilitãtile îsi gãsise o amantã la Craiova unde se ducea des în delegatie. La o discutie cu el în care ea l-a acuzat de indiferentã fatã de copilul care n-a avut un tatã în adevãratul sens al cuvântului, care sã-l îndrume, sã-l sfãtuiascã. Domnul Ionescu i-a rãspuns cã este o nebunã împutitã de care îi este scârbã, cã ea l-a stricat pe bãiat si a alungat-o pe norã, cã habar nu are ce vorbeste si cã pentru el nu este plãcere mai mare decât sã nu o mai vadã iar ea sã consimtã la divort.

Doina i-a reprosat legãtura de la Craiova si el a recunoscut spunând cã doar nu îsi închipuie cã poate fi altfel când ea nu mai aratã a femeie de foarte mult timp. Uitã-te si tu în oglimdã, a strigat el în final ducându-se în camera lui separatã în care dormea de câtva timp.

Doina a avut o crizã de inimã. Marian nu era acasã. Dupã pãrerea ei avea pe cineva dar nu voia sã-i spunã. N-a mai rezistat si la serviciu a povestit totul Florentinei, o proiectantã de 37 ani, nemãritatã a cãrei viatã personalã desi nu era un exemplu de virtute fiind discretã inspira încredere. Doamna Ionescu a plâns si a fumat un pachet de tigãri iar Florentina a compãtimit-o si i-a dat dreptate cu cele mai amabile cuvinte.

Tora se descurcã foarte bine în noua ei cãsnicie. De la serviciu au schimbat garsoniera lui Anghel cu un apartament. Au fãcut amândoi împrumut la CAR si au mobilat toate camerele. Chiar pãrintii Torei care si-au reprosat cã nu au ajutat-o în prima cãsãtorie i-au dat acum niste bani.

Anghel mai fusese cãsãtorit si nu putea face copii. Pãrintii lui, oameni de la tarã, erau îngrijorati cã fiul lor nu se mai însoarã asa cã au primit-o pe Tora cu drag, la fel si pe copil. Le-au dat bani pentru o masinã. La început au vrut sã depunã toti banii la CEC si sã astepte pânã le vine rândul sã ia masima, dar Anghel a socotit cã este mai bine sã cumpere o masinã veche, care costã mai putin, iar la CEC sã depunã suma minimã necesarã, pe numele ei cãci are salariul mai mic si trebuie sã depunã un avans minim. Atunci când urma sã le vinã rândul sã ridice masina, peste aproximativ cinci ani puteau vinde masina veche fãrã o pierdere prea mare si sã completeze suma, sau oricum pânã atunci mai stângeau ceva bani.

Doina s-a întunecat la fatã când i-a vãzut pe proaspetii cãsãtoriti venind la serviciu cu masina proprie. In ceea ce privea cãsnicia ei era disperatã. Florentina a sfãtuit-o sã meargã la comandantul unitãtii de care depindea sotul ei si sã-l reclame. Doina a fãcut acest gest, s-a dus si a vorbit. Comandantul l-a chemat pe Ionescu si cum Ionescu era revoltat pe nevasta sa a avut o iesire cam obraznicã fatã de comandant asa cã a fost mutat la o garnizoanã din Buzãu, oarecum disciplinar. Doamna Ionescu a fost multumitã cã sotul ei s-a îndepãrtat de amanta de la Craiova si cã i-a arãtat ea ce poate sã facã dacã o pune la ambitie.

A rãmas singurã în casa aceea mare în care nu mai fãcea nimic si care devenise încet, încet, o adunãturã de lucruri vechi si murdare. La serviciu fãcea mereu încurcãturi.

Inginerul Gavrilã, seful doamnei Ionescu dupã o disputã referitoare la încurcãturile pe care le fãcea, a regretat duritatea expresiilor pe care i le-a adresat, asa cã a mai avut o discutie cu ea, mai prietenoasã, sfãtuind-o sã aducã bãiatul în institut cu ea promitând cã îl va angaja chiar la aprovizionare dacã îi convine. Doina a vorbit cu directorul care i-a promis ajutor. A preferat sã îl angajeze ca desenator deoarece asa avea alte perspective. Intrucât terminase liceul putea sã fie angajat ca desenator tehnic, iar peste cinci ani, cu calificare la locul de muncã avea dreptul sã sustinã examen pentru functia de proiectant. Din trei în trei ani sau chiar doi, la xceptional, se acordau clase de salarizare si oarecum astfel nu era într-o functie inferioarã fostei sotii.

La proba pe care a dat-o la angajare lucrarea i-a fost executatã de Florentina, cu acordul tacit al sefului de atelier unde urma sã fie angajat.

Marian a fost angajat dar cu toatã strãduinta pe care o depunea Doina, de foarte putine ori reusea sã ajungã la serviciu, uneori pentrucã ar fi trebuit sã întârzie si ea dacã ar fi continuat sã tragã de el, alteori pentrucã plecat de cu searã nu era venit dimineatã. A chemat-o directorul sã-i facã observatie spunând cã dacã nu îi desface contractul de muncã este numai pentrucã se gândeste la ea. Fãcea mereu cereri de concediu fãrã platã pentru zilele în care lipsea si de câte ori putea mai aranja cu planificatoarea de la atelierul lui sã-l treacã prezent.

Starea nervoasã a Doinei ajunsese la anormal. Sotul ei de când se mutase la Buzãu nu mai dãdea bani în casã asa cã pur si simplu nu se mai descurca. Marian nu lua aproape nimic la salariu din cauza absentelor astfel cã de cele mai multe ori când pleca de acasã cerea de la ea bani de buzunar, iar ea îi fãcea moralã dar nu îl refuza.

In acel timp, desi trecuse mai bine de cinci ani la moartea lui Fãnicã a fost chematã de securistul intreprinderii sã dea o declaratie referitoare la medicamentele pe care i le adusese de la Chisnãu si sã scrie despre relatiile pe care le avea ea cu cei din URSS. I s-au muiat picioarele si si-a pierdut capul. Nici nu putea sã se concentreze. Pentrucã îi tremurau mâinile, securistul i-a spus sã nu se sperie chiar asa, cã este doar o formalitate. Sã meargã la ea în birou, sã se linisteascã, iar declaratia sã o scrie acasã si sã i-o aducã a doua zi.

A plecat si a încercat sã facã o ciornã în birou dar nu a reusit. Nu a vrut sã spunã celorlalti ce i se întâmplase .

Doina avea o mãtusã cãsãtoritã cu un moldovean de la Iasi ai cãror pãrinti erau dintr-un sat de pe malul celãlalt al Prutului. Acum cinci ani, fata unui frate al unchiului de la Iasi deci un fel de verisoarã mai îndepãrtatã a venit în Bucuresti la o altã rudã cu care întretinea legãturi, familia Bacal. Acestia au chemat-o pe Doina sã cunoascã rudele din URSS. Doina s-a dus si apoi a întretinut relatii doar cu familia Bacal si doar prin telefon. Când a aflat de excursia în URSS dorind sã meargã si ea a telefonat sã se intereseze de rudele din Chisnãu gândind cã poate o vor ajuta la vânzãri si târguieli. Doina a renuntat la excursie dar doamna Bacal vorbise la Chisnãu si aranjase sã-i trimitã de acolo niste medicamente, asa cã, din amabilitate a cãutat sã realizeze serviciul prin altcineva. Cum îl cunostea pe Fãnicã a aranjat cu el. Nu fusese nimic nelegal dar dacã scria un raport la securist trebuia sã spunã ce grad de rudenie are cu cei din Chisnãu. Stia cã la institutul ãsta nu poti rãmâne dacã ai rude în strãinãtate. E drept, rudele erau îndepãrtate dar se temea ca toatã povestea sã nu fie doar un motiv ca sã scape institutul de ea si de bãiatul ei care nu se tinea de treabã.

Nu prea cunostea ce fel de om este securistul cel nou cãci era în institut doar de patru luni. Nu pãrea fioros dar cu astfel de oameni nu puteai fi sigur.

Doina se frãmânta cu disperare. Atât îi trebuia, sã o dea afarã de la servici. Ea ca ea, nu o lãsau pe drumuri, i-ar fi dat un transfer, poate la Tehnica Medicalã unde se duseserã si Cristestii dupã ce le-a fugit cumnatul în Germania, dar pentru bãiat era o nenorocire. Nu se tinea de treabã aici, împreunã cu ea, dar în altã parte ? Si apoi dacã ar fi mutat-o ar pierde sporul special de salariu care se dã celor ce lucreazã în domeniul militar. Cum se va descurca atunci?

De atâta frãmântare nici nu putea sã se adune sã scrie ceva. A încercat sã vorbeascã cu Marian, sã-i explice ce se poate întâmpla dar Marian i-a rãspuns obraznic cã este nebunã, cã nici nu îi considerã pe aceia rude. Sã scrie cã sunt niste simple cunostinte, cã n-o sã se întâmple nimic, iar dacã se întâmplã, sã nu mai aibã grija lui si a plecat trântind usa.Doina care nu îsi vãrsase tot oful a rãmas fãrã putintã de replicã, un pachet de nervi. Voia sã continuie cearta cu el si chiar cu sotul ei. Isi spunea cã numai dacã moare ãstia doi vor întelege cã ar fi trebuit sã o asculte.

S-ar fi împuscat dar în institutul lor doar soldatii care pãzeau institutul aveau arme, s-ar fi otrãvit dar în casã nu avea nici mãcar un medicament cu care sã îsi poatã provoca o intoxicatie. Singura solutie, îsi spunea ea, nu rãmâne decât sã se spânzure. O frânghie de rufe era întinsã chiar în balconul de la bucãtãrie, de unde s-a dus sã stângã niste prosoape puse la uscat. A desfãcut frânghia si a fãcut un nod asa cum trebuia pentru spânzurãtoare. In mintea ei rãvãsitã se amestecau groaza pentru neputintã de a redacta raportul cerut de securist cu necazul pentru bãiatul ei, cu sacrificiile inutile pe care le-a fãcut pentru el si pentru bãrbatul care a jignit-o toatã viata iar acum mai mult decât oricând.

Isi dãdea seama cã Tora se realizase, cã de fapt numai Marian fusese vinovat de despãrtirea lor. Ii venea sã plângã si chiar a plâns de mila ei privindu-se în oglindã, asa cum i-a spus sotul ei la despãrtire. Ce mai rãmãsese din ea? O babã stirbã si nebunã asa cum o jignise chiar Marian. Era nebunã? Dacã da, atunci mai bine sã moarã ! Sã trãiascã ei cum vor, fãrã ea.

Si-a agãtat sfoara de cuiul lãmpii din sufragerie si a sãrit de pe scãunelul pe care se urcase sã ajungã la cui. Aproape nu realiza cã de fapt moare. Singurul ei gând era cã : “Vor vedea ei ! Atunci va fi prea târziu, eu n-am sã-i mai ascult asa cum nici ei nu m-au ascultat pe mine niciodatã.”

Maktub 2

F A N I C A

Fãnicã Ignat era un bãiat bun la toate. Ajunsese la treizeci si doi de ani fãrã sã fi dat în brânci cu munca dar bine apreciat de sefi pentrucã era omul pe care se puteai bizui când se cerea rezolvatã o problemã delicatã.

De exemplu, îi spuneai : Fãnicã, fã rost de o masinã de la încercãri si du-te la cutare întreprindere, la cutare, îi spui cã te-am trimis eu sã îti dea tevilea acelea de cupru. Le iei, le duci la cumnatul meu la adresa “aceasta”, apoi treci pe la întreprinderea cutare sã ridici cele douã motoare duse acolo acum douã sãptãmâni de Costache. Vezi sã-ti dea de la “Intretinere” toate actele necesare .

Fãnicã rezolva totul si venea sã raporteze : Am dus tevile. Motoarele nu erau gata. Se duce Costache mâine dupã ele. Am astaptat sã le termine pânã la ora sapte seara dar n-au fost gata. . . Sefu’, mâine as vrea sã o duc pe soacra mea cu copiii la tarã, pot sã-mi iau o recuperare?

Atunci seful încuviinteazã si bineînteles toatã lumea era multumitã.

Fãnicã era un bãrbat potrivit de staturã, slãbut, saten, cu ochi cãprui, fãrã semne particulare. Pãrintii lui erau tarani, iar el rãmãsese un bãiat venit de la sat, convins cã la oras toatã lumea este împãrtitã dupã “gascã”, iar el trebuie sã se lipeascã de careva. Era însã foarte atent cãci asemeni tuturor celor proveniti din mediul rural se temea mereu sã nu fie pãcãlit.

Acasã erau cinci copii, trei frati si douã surori. Pânã la colectivizare viata fusese bunã în sat. Fãnicã avea amintiri plãcute din copilãrie desi nu-i plãcuse munca la câmp si felul aspru în care îl punea taicã-su la treabã. Isi dorise sã plece de acolo si la scoalã, la oras plecase împreunã cu alti doi bãieti de o seamã cu el fãrã sã spunã acasã. Nu pentrucã s-ar fi temut cã pãrintii nu le-ar fi dat voie, dar se temeau cã nu vor reusi si se vor face de râs in sat. Numai el a reusit la examen si tatãl sãu a fost foarte mândru când a aflat.

In sat nu ar fi putut rãmâne. Nici un tânãr nu mai muncea la colectivã. Chiar unii bãrbati mai descurcãreti printre care si tatãl sãu îsi gãsiserã servicii în orasele apropiate si fãceau naveta. Singura colectivistã din familie rãmãsese mama lui Fãnicã, care dacã nu ar fi fost ajutatã de copii si chiar de sot la prãsit si cules nu s-ar fi ales cu nimic. De fapt se descurcau cãci mai ciupeau la fel ca toti ceilalti colectivisti din recolta "colectiva".

In general Fãnicã era multumit de cum se aranjase. Dupã scoala profesionalã primise repartitie la o uzinã din Bucuresti. S-a cãsãtorit cu fata gazdei unde locuia si dupã cãsãtorie a rãmas un timp sã locuiascã la socri.

Mama soacrã era sorã cu soferul generalului Cazacu de la Directia de Inzestrare a Armatei si a aranjat sã-i gãseascã ginerului un post mai bun. A fost angajat la un Institut de Tehnicã Militarã din Bucuresti la serviciul de aprovizionare. In birou erau patru functionari si seful, inginerul Gavrilã. Toti erau angajati cu relatii.

Din cei patru unul se ocupa de aprovizionarea atelierului de prototipuri, unul de aprovizionarea cu rechizite a proiectãrilor, unul de aprovizionarea serviciilor anexe, iar el, pentrucã fusese angajat mai târziu cu serviciile neprevãzute.

La început îl deranja cã nu are o sarcinã precisã pentrucã dupã ora nouã seful pleca sã se intereseze de fonduri, repartitii si alte probleme generale, iar apoi ceilalti, unul câte unul, în diverse locuri sã vadã de materiale sau alte chestii, iar el rãmânea sã rãspundã la telefon.

In aceastã situatie o mare parte din timp si-a petrecut-o când la magazie, când la financiar când în alte birouri si în special cu tovarãsul Ciobanu, securistul întreprinderii cu care ajunsese aproape prieten. Sotia acestuia, doamna Mia, era colega de birou cu Fãnicã si se ocupa de aprovizionarea serviciilor de proiectare. Ciobanu se interesa permanent de drumurile în oras ale consoartei care coincideau des cu cele ale unuia Stoica de la proiectãri.

Fãnicã era doplomat si deloc intrigant asa cã era în cele mai bune relatii cu ambii soti.

Dupã doi ani de certuri Ciobanu a ajuns cu nevastã-sa la divort si a trebuit sã plece. A fost angajat la magazinul Unirea într-o functie similarã. Nevastã-sa a rãmas la aprovizionare.

Fãnicã a aflat cã de fapt ea fusese cu relatiile care l-au ridicat pe Ciobanu. Oricum relatiile între Fãnicã si Ciobanu s-au rãcit dupã plecarea sa. Uneori se mira cum de nu se mai interesa tipul de fosta sa nevastã.

Mia a rãmas cu toate lucrurile cu fata care avea 12 ani. La început arãta veselã si chiar începuse sã spunã bancuri decoltate în legãturã cu libertatea si disponibilitatea ei. Relatiile dintre ea si Stoica, proiectantul, n-au ajuns la ceva serios. Foarte repede s-a auzit cã Mia s-a încurcat cu colonelul Vasilescu de la minister si a devenit mai retinutã.

Ciobanu primise garsonierã chiar în vecinãtatea magazinului si dupã cum spuneau oamenii se apucase de ciubucuri. Dacã aveai bani cu ajutorul lui puteai lua televizor color, congelator si alte lucruri care se vindeau pe sub mânã. Te punea în legãturã cu cine trebuia si îti spunea cât sã dai si cui sã dai ca sã fie totul în ordine.

Intr-o zi directorul tehnic din institut, colonelul Damian l-a chemat pe Fãnicã si i-a spus cã trebuie sã ridice niste materiale dintr-o unitate militarã din Târgoviste. Deplasarea se fãcea cu un ARO, iar plecarea era la ora sase dimineata. Seara a primit telefon de la Ciobanu care i-a spus cã a auzit de plecarea lui la Târgoviste si îl roagã sã-i facã un serviciu. Sã ia un plic de la un soldat de la unitatea respectivã si sã-l dea unuia care îl va astepta la întoarcere lângã benzinãria de lângã Bildaua si pe care de altfel sã-l aducã cu el în Bucuresti, cu masina. Nu credea cã soferul va avea ceva împotrivã sã ia câtiva “clienti”. L-a asigurat cã nu vor fi încurcãturi, soldatul fiind instruit sã-l caute, iar cel de pe sosea va fi usor de recunoscut dupã o canadianã mov cu galben pe care o va purta. De altfel dacã nu se întâlneste cu cel de pe sosea nu va fi nici un necaz, îi va aduce lui plicul.

A doua zi faptele s-au desfãsurat cum s-au înteles. A luat plicul, l-a luat si pe cel cu canadiana mov cu galben si pentrucã mai era loc soferul i-a luat si pe alti doi tipi care asteptau împreunã cu acesta o ocazie spre Bucuresti.

Când au ajuns la poarta întreprinderii nu micã i-a fost uimirea când a aflat cã militia tocmai plecase, cã fusese sesizatã de unul din cei pe care îi luaserã în masinã cã transportau arme. Era drept, materialele ridicate de la Târgoviste erau arme si munitie cu care urma sã se omologheze un tunel de încercãri balistice abia construit în institut.

Directorul tehnic a aplanat situatia si a interzis celor ce urmau sã transporte astfel de materiale sã mai ia pasageri. Fãnicã i-a povestit asta lui Ciobanu iar Ciobanu i-a dat asigurãri cã nu de la plicul lui i se trage necazul Totusi Fãnicã prudent a raportat securistului din institut evenimentul si a rãmas cu o oarecare neîncredere în Ciobanu.

Peste putin timp Ciobanu l-a chemat la el la un pahar. S-a dus. Era foarte elegant în garsoniera lui. A deschis o usitã de la un dulãpior tip bar si l-a întrebat ce vrea sã serveascã. Avea tot felul de bãuturi strãine. Au amestecat bãuturile si au vorbit despre cunoscuti. Fãnicã s-a ametit asa cã Ciobanu l-a trimis acasã cu un taxi plãtit de el.

- Mãi Fãnicã, îi repeta el mereu, am bani, am multi bani, dar sunt pe moarte. N-o mai duc mult !

Au vorbit si despre fosta lui nevastã. “O cãtea! Putoarea! Sã nu o vãd în fata ochilor! Fata mai vine pe la mine. Pentru copil i-am dat cât nu merita. Amãrâta dracului !”

Dupã o sãptãmânã de la aceastã datã Fãnicã a aflat cã Ciobanu s-a aruncat de la etaj. Mia a fost foarte afectatã de moartea lui. Impreunã cu fata s-a ocupat de înmormântare. Este totusi tatãl ei, a spus ea. Ciobanu nu avea alte rude. Fusese crescut într-un orfelinat fãrã sã stie care îi sunt pãrintii. Tot ce a avut a rãmas fetii. Desi Ciobanu avusese multe lucruri pe care Fãnicã le vãzuse, Mia nu a recunoscut cã le-ar fi gãsit.

La foarte putin timp dupã moartea lui Ciobanu, Mia s-a îmbolnãvit. Nu prea spunea ce are. Unii credeau cã nici nu este bolnavã cu adevãrat, dar cã nu are nevoie de bani si cã de aceea aranjeazã cu doctorii pentru concedii de boalã. Asta a început în toamnã, iar în primãvarã a murit, cancer!

Cu o sãptãmânã înainte de a muri luase un împrumut maxim de la C.A.R. Spunea ca pentru doctorul care o va opera. Oricât au cãutat banii dupã moartea ei nu i-au mai gãsit. Sã fi luat cineva banii în avans ? A rãmas sã plãteascã fata ratele când va putea. O parte din sumã au strâns-o prin chetã de la cei din institut.

Toti cei din birou au fost foarte impresionati de nenorocirea asta.In locul Miei directorul tehnic a adus pe unul Ianopol, un tip care vorbea mult, vrute si nevrute, astfel încât Fãnicã avea mereu ce raporta noului securist cu care chiar dacã nu era atât de apropiat cum era cu Ciobanu, era totusi într-o colaborare strânsã.

Ianopol avusese o functie importanta, undeva, nu se stia prea bine unde si pentrucã avea mai multi bani decât putea justifica se spunea cã divortase de sotie, formal, comparând pe numele ei o casã, el rãmânând în apartamentul de douã camere, pe care l-a cumpãrat de asemenea.

Nu se putea afirma cu precizie cã divortul lui Ianopol a fost doar un mod de a eluda legile, în orice caz în prezent aveau casã complet mobilatã si masinã fiecare din membrii fostei sale familii: el, sotia si cei doi copii, iar relatiile sentimentale între ei erau evident independente.

Ianopol care avea în sarcinã rechizitele nu împãrtea totul la ateliere. Vindea cu insolentã unele din materiale tot în institut iar planificatoarele, nu stiu cum fãcea, dar îi semnau si pentru ce îsi oprea el. Cu banii de pe rechizitele vândute, spunea el, cumpãra bãuturã pentru toti. In biroul lor se beea aproape zilnic.

La prima aniversare a zilei sale de nastere, Ianopol i-a invitat pe toti din birou la el acasã, fãrã consoarte. La ora cinci erau la el. Fãnicã, Gavrilã, Sandu si Doina. Avea un apartament de douã camere foarte luxos, video, televizor color, casetofon, magnetofon si tot felul de aparate casnice, în general care nu se puteau cumpãra din magazine obisnuite ci doar la shop.

“Unde dracu’ a lucrat ãsta ? “ se întreba Fãnicã.

Dupã o jumãtate de orã au mai venit douã invitate, Gabi, bibliotecara de care se bârfea cã ar avea o combinatie cu Ianopol, si una foarte elegantã care pãrea de a casei dar care nu s-a jenat sã se ocupe exclusiv de Fãnicã. Delia, asa se numea tipa, i-a mãrturisit cã fusese prietenã cu Ciobanu în ultimul timp. Fãnicã impresionat i-a povestit despre ultima datã când fusese la el si chiar de scrisoarea de la Târgoviste.

Lui Fãnicã nu-i plãceau chefurile acestea cu femei si bãuturã, nu pentrucã nu îl simpatiza pe Ianopol dar nu voia sã aibã discutii cu sotia asa cã a fost într-un fel bucuros când directorul tehnic i-a propus sã îl mute la atelierul de prototipuri. Tot cu aprovizionarea urma sã se ocupe si acolo.

Dupã ce s-a mutat, Ianopol l-a mai invitat de douã ori la el dar nu s-a dus asa cã n-a mai fost invitat.

In atelier colegii cei noi au organizat o excuzie în URSS. “Mãi, se pot face niste afaceri grozave cu ce cumperi de acolo !“, spuneau ei. Fãnicã s-a consultat cu nevasta, cu socrii si s-au hotãrât sã meargã. A investit ceva bani în niste obiecte care urma sã le vândã acolo, a fãcut liste, si-a notat tot felul de lucruri pe care sã le cumpere de la ei si care sã poatã fi vândute aici cu câstig maxim.

Inainte de plecare, doamna Ionescu, aceea cu care lucrase la aprovizionare, l-a rugat sã-i aducã niste medicamente pe care spunea ea urma sã i le dea unul de la Chisnãu si care dacã va fi cãutat la adresa pe care i-o dã ea s-ar putea sã-l ajute la târguieli. In adevãr Fãnicã a fãcut treabã bunã cu moldoveanul si a adus medicamentele.

In ziua în care s-a întors din excursie doamna Ionescu nu era la serviciu asa cã atunci când a raportat securistului despre excursie i-a arãtatsi pachetul cu medicamente. Securistul nu i-a dat o atentie prea deosebitã.

Doamna Ionescu i-a multumit si l-a invitat în birou la o cafea si un pãhãrel de votcã unde foarte binevoitor Ianopol s-a oferit sã-i vândã el lucrurile aduse din URSS.

In ziua aceea Fãnicã avea multi bani el. Fãcuse cerere pentru împrumut la CAR înainte de excursie sã isi plãteascã biletele dar pentrucã fuseserã prea multe cereri pe a lui o amânaserã si i-au dat banii abia atunci. Ianopol îi vânduse aspiratorul si aparatul de fotografiat aduse din URSS si îi adusese banii. De asemenea mai luase leafa si o premiere. Cei cu care se ducea din când în când la o bere au insistat sã meargã cu ei la bufetul obisnuit.

Pânã s-au hotãrât, pânã s-au adunat, s-a fãcut ora cinci. Fãnicã a spus cã merge doar pentrucã îi este în drum, dar nu vrea sã rãmânã mult deoarece are bani multi la el si nu se simte în largul sãu.

Desi a plecat de la bufet dupã primul pahar Fãnicã a pãrãsit localul la ora sapte seara. Era iarnã. Se întuneca repede. La ora ceea era deja întuneric. De la bufet Fãnicã nu fãcea mai mult de un sfert de orã pânã la carti-erul sãu de blocuri dar trebuia sã traverseze o râpã în care se demolaserã câteva cociobe si nu se fãcuse nimic în loc, iar la ora aceea nu prea erau trecãtori. Ninsese, era zãpadã si frig.

A doua zi Fãnicã nu a venit la serviciu. L-a cãutat sotia. S-au speriat colegii.

S-a aflat cã Fãnicã fusese bãtut jefuit si lãsat în pielea goalã în zãpadã, aproape mort. Se târâse câtiva metri si murise de inimã. Nimeni nu stia cã avea inima slabã.

Militia i-a anchetat multe luni pe toti cei cu care bãuse în ziua aceea, dar întrucât el murise înainte de ora nouã iar ei plecaserã de la bufet dupã ora zece, când se închideau restaurantele, nu au putut fi acuzati.

Au fost cercetati si ceilalti din atelier care puteau sti cã Fãnicã are bani multi la el. Nu s-a descoperit nimic.

Dupã mai bine de un an s-au gãsit vinovatii, doi tigani care au fost prinsi jefuind un bãtrân ce trecea printr-un parc. Au fost arestati si au recunoscut totul. Banii bineînteles nu îi mai aveau iar familia nu a primit nimic înapoi dar a aflat cã militia i-a prins pe fãptasi si dacã vrea cineva sã vinã sã-i vadã.

Sotia lui Fãnicã s-a dus dar a spus cã mai bine nu se ducea.

Nu era convinsã cã aceia i-au ucis sotul