Omizi si fluturi.

Titlul pe o fotografie din Revista - www.business-adviser.ro/imobiliare...
MAKTUB= Asa a fost sa fie.....

Maktub 7

E P I L O G .

Ce a fost a fost! Acum unele s-au schimbat, altele s-au rãvãsit. Acolo, la servici s-a schimbat aproape totul.

Inainte a fi bogat era o notiune la care nu puteai ajunge orice ai fi facut iar dacã ajungeai ceva mai rãsãrit decât ceilalti nu te puteai bucura de situatie cum ai fi dorit. Inainte puteai fi bogat cu ceea ce aveai în casã si trebuia sã fii atent pe cine primesti în casã sã nu se afle, sau puteai sã fii bogat prin modul de viatã, prin banii cheltuiti, ceea ce conducea invariabil la celasi sfârsit cãci dacã banii cheltuiti erau multi se gãsea cineva care sã verifice de unde sunt.

Acum a fi bogat este idealul revolutionar, un ideal nou care îl înlocuieste pe cel vechi. Acelasi nume : “ideal” are semnificatii diferite.

Multi au început aspiratia cãtre ideal pornind de jos, adicã si-au înfiintat societãti cu rãspundere limitatã si au început sã comercializeze tot felul de nimicuri. Acum era timpul ! Gina si-a deschis o dugheanã chiar la intrarea în curte unde la început vindea tatãl ei, apoi când au strâns mai multi bani au angajat doi vânzãtori tatãl rãmânând sã se ocupe doar de aprovizionare.

De la o mãsutã cu scaun au ajuns la un fel de magazin elegant care ocupa jumãtate din curtea din fata casei.

Constructia a fost fãcutã cu o firmã a cãrei patron era fiul directorului Nãstase, inginer constructor de doi ani. Firma a executat proiectul si constructia utilizând muncitori din atelierul de prototipuri din institut.

Activitatea a fost foarte rentabilã pentru toti, executant si beneficiar. Multi din institut au utilizat de astfel de servicii. Unii si-au închis balcoanele, altii au reamenajat locuinta, etc.

Directorul respectiv s-a pensionat si împreunã cu cel de al doilea fiu a deschis un magazin foarte elegant în plin centrul Bucurestiului unde au cumparat câteva spatii comerciale revandute apoi cu profit mare . Niste aranjamente mai mult sau mai putin clare.

Odatã cu decretul din 1990 pentru pensionare înainte de limita de vârstã s-au pensionat multi si printre ei si doamna Sãraru în locul ei fiind numitã Gina. Apoi postul s-a transformat si Gina a ajuns director comercial.

Se spunea cã atunci când s-a fãcut o aluzie la capacitatea ei de a ocupa acest post ea a afirmat cã în fond un director nu trebuie sã stie sã lucreze bine, ci doar sã punã pe ceilalti la trabã si la asta ea s-a priceput mereu.

S-au fãcut reduceri de personal si s-au scos la pensie mai multi militari, apoi s-au fãcut reprimiri iar majoritatea pensionarilor au fost reangajati cu jumãtate de normã.

Directorul Rosu de la centralã a fost mutat la Garda Financiarã. In locul lui a fost numit un foarte bun prieten al tatãlui Ginei. Intreaga retea de conducere a fost schimbatã prin rotatie în functii.

Si cu directorii institutului a fost o întreagã rãsucire. La început l-au dat jos pe Nãstase si l-au pus provizoriu pe colonelul Stoica care era reprezentantul din partea Frontului Salvãrii Nationale din institut, dar l-au “lucrat” unii si nu a fost numit definitiv. Pe post a fost adus unul foarte tânãr, sotul uneia de la serviciul “Personal”.

Apoi si Gina a fost înlocuitã, cu Firu Simona, dar asta s-a întâmplat putin mai târziu.

Imediat ce s-a pornit valul multi militari s-au privatizat. Majoritatea fãceau comert cu mãrfuri procurate destul de neclar fosind pentru deservire tot persoane din institut, unele pensionate, altele dornice de câstiguri mai mari.

Corina, prietena Feliciei s-a pensionat. Ea a fost cea mai afectatã de evenimente. In acele zile murise sotul fetei sale. Corina avea doi copii, o fatã si un bãiat. Fata era studentã si se cãsãtorise cu un coleg. Locuiau la ea. In ziua când fusese mitingul la Bucuresti el se întorcea de la pãrintii lui dintr-o comunã de lângã Cluj si în drum spre casã, cum nu avea bagaje, s-a oprit în Piata Universitãtii sã vadã ce se întâmplaã Tocmai militia încercuia pe cei gasiti acolo, dezorientati si revoltati. Nu prea era clar pentru nimeni ce se întâmplase la mitingul la care multi din cei încercuiti de militieni nici nu participaserã . Corina si ceilalti din familie desi stiau cã trebuia sã vinã au crezut cã s-a rãzgândit. Abia peste câteva zile când a dat telefon o sorã de a bãiatului, de la Cluj, sã afle ce se întâmplã la Bucuresti au aflat cã trebuia sã fi sosit de mult. Atunci s-au speriat si l-au cãutat în spitale si apoi la morgã unde l-au si gãsit.

Lucia, fata Corinei a suferit mult. Isi reprosa faptul cã nu l-a cãutat chiar în ziua când trebuia sã vinã. Tatãl ei era procuror militar si ar fi putut sã-l salveze dacã se interesau de el din timp.

Dupã ce a trecut durerea, procurorul si fata, Lucia, au înfiintat o firmã de consultantã juridicã. S-a bucurat de unele avantaje fiind vaduvã de ” revolutionar ” . Lucia era studentã la drept. A terminat facultatea si a fost angajatã la o firmã a unui italian pentru care asiguraserã consultantã juridicã la înfiintarea sa. Câstiga bine, si ea si tatãl ei.

Dupã trei ani de la moartea sotului s-a consolat definitiv cu patronul italian. Acesta era un bãrbat foarte bine, însurat, dar galant si parcã chiar îndrãgostit de Lucia. Corina prefera varianta aceasta în locul unei disperãri dupã o dragoste închisã la cimitir asa cum credea cã se va întâmpla imediat dupã ce s-a petrecut nenorocirea.

Mai nemultumitã era de bãiat cãci acesta nu se tinea de carte. Dupã terminarea liceului nici mãcar nu a încercat sã dea examen de admitere la facultate si s-a implicat în afaceri. Impreunã cu un prieten, cu bani împrumutati de la italian si sora sa au cumpãrat un microbuz si a început sã se ocupe de aprovizionarea unor firme fãcând curse în Germania, Turcia, Italia si chiar în Republica Moldoveneascã.

Câstiga bine. Si-a plãtit repede datoriile dar spre nemultumirea Corinei cheltuia mult.

Se privatizase si Marian, fiul Doinei, aceea care se sinucisese. Lucra împreunã cu tatãl lui care se pensionase. Din sufrageria Doinei ei fãcuserã o adevãratã magazie. Marian s-a dovedit un foarte bun negustor. Incã din primele zile ale anului 1990 a început sã plece sãptãmânal în Turcia împreunã cu încã doi prieteni si un turc aducând de acolo blugi, sãpun, deodorante si alte fleacuri pe care le vindeau în talcioc. Schimbau leii în dolari si o luau de la început. Când treaba nu mai era asa rentabilã dispunea de mai mult de 5000 dolari. Atunci s-a hotãrât sã se apuce de ceva mai serios. Impreunã cu tatãl sãu au fãcut schimb de locuintã. S-au mutat la o casã particularã micã dar pe o stradã centralã unde au amenajat un mic magazin alimentar, si în curte un fel de grãdinã - bar de zi.

Au cumpãrat casa, apoi o garsonierã într-un bloc din vecinãtate si o masinã ARO la mâna a doua cu care fãceau aprovizionarea.

Garsoniera au închiriat-o la început cu plata în avans, în dolari, astfel cã au reusit sã facã investitii si sã se dezvolte.

Au ajuns la trei angajati din care unul fusese subordonat tatãlui sãu. Tatãl lui Marian fusese economist în armatã si acum tinea contabilitatea firmei. Munceau amândoi foarte mult dar câstigau si asta îi mobiliza.

Fosta sotie a lui Marcel era uimitã de schimbare. Nu primea pensie alimentarã de la el pentrucã între timp actualul sãu sot înfiase copilul.

Tora si sotul ei aveau probleme cu pãmântul pãrintilor sotului. Acestia nu îl puteau primi din cauza unor rotatii de proprietatea din timpul gospodãriilor colective si erau foarte supãrati.

Tot probleme cu pãmântul avea si fosta sotie a lui Fãnicã. Avea necazuri cu fratii sotului decedat care desi îi dãduserã partea ei de mostenire nu o ajutau sã-l lucreze fiind nevoitã sã îl dea în lucru “la parte” unui strãin care nu prea respecta întelegerile. Mai avea câtiva ani pânã la pensie si era amenintatã cu somajul. Bãiatul era mare si nu se prea omora cu cartea, dar nici de o ocupatie remuneratã nu se apuca.

Familia lui Ianopol o ducea bine de tot. Fata se întorsese în tarã si împreunã cu sotul ei înfiintaserã o firmã de comert exterior. Fãcea afaceri cu o firmã din Venezuela unde lucraserã ei în ultima plecare peste granitã si astfel câstigaserã chiar din primul an câteva sute de mii de dolari. In ultimul timp nu mai câstigau chiar atât dar nu se puteau plânge, beneficiul anual fiind peste asteptari. Se discuta despre privatizarea întreprinderii cu care colaborau si intentionau sã o cumpere Bãiatul lui Ianopol, militianul se însurase cu o nemtoaicã originarã din Transilvania apoi amândoi au plecat la un frate al ei în Germania unde s-au aranjat bine de tot. Fosta nevastã a lui Ianopol nu s-a recãsãtorit si avea grijã de nepotii care practic stãteau mai mult la ea.

De cine sã-mi mai amintesc ? De ceilalti . . . Da, ceilalti . . . Ceilalti se descurcaserã si ei . . .

Revolutia

R E V O L U T I A .

În timpul evenimentelor din decembrie 1989 majoritatea persoanelor care până atunci nu erau interesate de politică au fost cuprinse de febra generală a comentării evenimentelor internaţionale astfel că şi în biroul Financiar toate femeile erau puse la curent cu emisiunile de la Vocea Americii, Europa Liberă, precum si cu ceea ce se întâmpla în URSS şi celelalte ţări socialiste. Încă din timpul Congresului Partidului Comunist din toamnă când apăruseră versurile „Grăbiţi-vă cu congresul să nu moară realesul”, când se zvonea că o ghicitoare italiană specializată în profeţii politice prezisese că Ceauşescu va muri anul acesta, atât doamna Săraru cât şi Felicia comentau împreună cu Gina tot ce auzeau.

Toate ţările socialiste trecuseră la schimbări. Era clar că ceva trebuia să se întâmple şi aici dar nimeni nu întrezărea cum. Şi într-o zi, aproape fără ca cei mai mulţi să îşi dea seama a început „revoluţia”.

Sâmbătă, un pastor luteran urma să fie evacuat din clădirea bisericii dintr-un motiv pe care cei din Timişoara, acolo unde era acea biserică, îl stiau dar pe care nimeni din acel birou Financiar din Bucureşti, de la acel Institut de Cercetare Proiectare Tehnică Militara, nu îl cunoştea. Să evacuezi un pastor din biserica lui în timp ce enoriaşii lui protestează este pentru oricine ceva revoltător.

În seara cu pricina, multă lume s-a strâns în jurul locuinţei pastorului blocând acţiunea şi au protestat până dimineaţă. Duminică, pe la ora prânzului, pastorul s-a arătat mulţimii care continua să înconjoare locuinţa şi a transmis celor care strigau lozinci de încurajare pentru el, că de la securitate i s-a spus să împrăştie oamenii din jurul casei şi v-a fi lăsat să predice. Avea urme de sînge, sau doar aşa spuneau cei de la „vocile” ascultate iar oamenii revoltaţi şi neîncrezători l-au încurajat să nu cedeze şi au pornit să demonstreze pe stradă. Alături de demonstranţi au intrat unii care au spart vitrine şi au furat, cel puţin aşa se spunea.

Dupăamiază au intervenit militarii. Armata nu a intervenit iniţial în forţă încercând doar un act de intimidare etalând tancurile.Pe stradă erau tot felul de oameni, mulţi doar gură-cască. De undeva de sus, fără să fie văzut, se auzea un elicopter din care aşa cum se spunea se transmiteau ordine. (Mai târziu, când armata a tras spre elicopter s-a dovedit că era doar un balon de meteorologie la care era agăţat un aparat ce facea zgomot, însă cine a lansat acel balon nu s-a lămurit niciodată)

În zonele de contact între civili şi militari când militarii atacau, când civilii şi atunci cei atacaţi se retrăgeau. La un moment dat echilibrul a fost stricat. Probabil cineva a fost împuşcat.

In general, cei care stăteau acasă, Bucureştenii şi cei din restul ţării, erau informaţi despre desfăşurarea evenimentelor prin radio, Vocea Americii şi Europa Liberă. De acolo şi Felicia a a auzit cum într-un loc mulţimea revoltată ar fi dat foc unui tanc iar comandantul tancului linşat. Militarii au tras dar mulţimea a ocupat tancul si a tras din tanc cu foc de mitralieră. Se spunea ca sunt copii de 12-13 ani împuşcaţi. Doi studenţi care văzuseră grozăviile din Timişoara au fugit speriaţi în Ungaria şi povesteau la Europa Libera ce văzuseră. „Ciudat de uşor se trece graniţa acum”, a comentat Felicia a doua zi ce auziseră toate.

La serviciu se comenta aproape fără să se mai gândească la securistul despre care se ştia că interceptează ceea ce se vorbeşte în birouri fie prin mijloace de ascultare directe şi secrete fie prin turnători necunoscuţi.În toate ţările socialiste se schimbaseră conducătorii, era o certitudine că şi aici se va întâmpla ceva.

Gina era convinsă ca acum nu-i va face nimeni nimic orice ar vorbi pentrucă „ăstora” le este frică să facă ceva iar „ceilalti” sunt hotărâţi să ne ajute. Doamna Săraru era îngrijorată. Nu credea într-o schimbare în bine. Credea că posturile străine fac propagandă tendenţioasă şi vor o schimbare favorabilă lor.”Numai război să nu fie”gândea ea fără să se exprime făţiş ca să nu fie considerată fricoasă.

Felicia al cărei soţ lucra la M.Ap.N ca operator la calculatorul principal şi nu mai dăduse pe acasă de când începuseră evenimentele afirma puţin timorată că totuşi armata a tras. Provocată sau la ordin, dar a tras. Au murit civili dar şi militari. Se părea că în cadrul armatei nu toţi ştiau totul, ba chiar şi cei care credeau că ştiau mai mult decât alţii aveau surprize.

Ceauşescu a plecat în Iran. Toţi se întrebau „dece?”. De tras s-a tras în lipsa lui dar când s-a întors a aprobat acţiunile armatei care, a declarat el, a ripostat la acţiunile huliganice ale bandelor de derbedei şi a celor întreprinse de agenturile străine.

Florentina, prietenă cu Gina a venit să le spună ca a primit nişte telefoane ciudate de la unul care spunea că telefonează din Germania, şi altul din SUA la care a răspuns că este greşeală. Oare era securitatea care voia sa ştie ce spune ea, sau telefoanele erau direcţionate greşit cu bună intenţie ?

Pe data de 21 decembrie Ceauşescu a ţinut un miting. In seara zilei de înainte de miting la Vocea Americii s-a difuzat o casetă despre care se spunea ca este înregistrată de un austriac care se afla la Timişoara în momentul atacului armatei asupra populaţiei. Se auzeau sinistru strigătele oamenilor cuprinşi de panică, copii si femei.

Felicia tocmai terminase de povestit ce a auzit la radio când la difuzorul din birou a început să se transmită cuvantarea „tovarăşului” aşa cum se transmiteau totdeauna cuvântările lui, în direct. La un moment dat în loc de aplauze s-a auzit un vuiet şi ţipete de femei şi copii. Felicia a sărit de la locul ei spunând. Asta este banda austriacului, cea care s-a dat aseara la Vocea Americii. In loc de aplauze cineva a pus banda aceea pe staţie. Mă duc la televizor să vad ce se întâmplă.

In sala de consiliu era un televizor color, mare, la care totdeauna se puteau urmări cuvăntările lui Ceauşescu sau meciurile importante. Când a ajuns acolo sala era aglomerată. S-a reluat momentul cu pricina. L-a văzut pe Ceauşescu în balcon vorbind şi apoi retrăgându-se în sunetele disperate ale oamenilor care parcă se călcau în picioare. În masa de manifestanţi se observau grupe de oameni ce se deplasau dezordonat. Apoi Ceauşescu a reapărut făcând promisiuni. Participanţii la miting se deplasau în continuare. Mitingul s-a terminat înainte ca Ceauşescu să îşi încheie discursul. Felicia s-a întors la birou agitată. Episodul a fost reluat la radio.

- Vedeţi, acum nu mai este acelaşi zgomot. Acum se redă ce s-a înregistrat din piaţă. Se aude clar o altă intensitate a strigătelor de oameni speriaţi. Parcă strigătele participanţilor la miting s-au suprapus peste cele de pe casetă. Data trecută s-a dat pe post chiar caseta de la Vocea Americii.

- Ei, chiar aşa ureche muzicală ai ? A luat-o în râs Gina.

Doamna Săraru o privea oarecum cu îndoială pe Felicia. Chiar aşa să fi fost ? Parcă poţi să ştii ? Se va afla...

Corina, una din prietenele Feliciei a venit să o ia la ei la atelier unde cei care erau duşi la miting s-au întors.

Felicia s-a dus cu ea. Dan şi Mişu, doi ingineri civili din care unul lucrase la securitate iar celălalt avea înaintat spre aprobare dosarul pentru securitate, povesteau ce au auzit. Nu fuseseră la miting, au avut niste treburi personale în oraş şi povesteau doar prin ce trecuseră ei. Nu ştiau mai mult decat cei care priviseră la televizor. In momentul incidentului unul era pe la Piaţa Operei iar celălalt la Piata Romană. Dan a aflat ce s-a întâmplat de la oamenii de pe stradă, Mişu de la soţia lui cu care s-a întâlnit întâmplător şi care tocmai scăpase de la miting. Miliţienii opriseră plecarea participanţilor dar ea a avut noroc de un miliţian mai omenos care a lăsat-o să fugă. S-au întors la institut pentrucă pe stradă le-a fost frică să rămână să nu-i prindă valul de oameni speriaţi. Erau aduse tancuri si din cauza armatei şi poliţiei care împresuraseră toată zona centrului era periculos să te învârteşti pe acolo.

- Nu înţeleg, a întrebat-o Felicia pe Corina, ăştia doi nu erau împreuna cu Liviu pe lista cu cei ce trebuiau să participe la miting? Cum adică nu au fost ? Unde aveau ei trabă?

- Cei care au rămas să caşte gura au toate şansele să fie luaţi pe sus de mulţimea scăpată din piaţă a spus Mişu. Eu şi soţia mea am plecat, Liviu a rămas în faţa vitrinei cu automobile de lângă cinematograful Patria. Ne spune el mâine ce s-a mai întâmplat.

Apoi tot el a povestit ce a aflat de la soţia lui care fusese la miting. Nici ea nu ştia bine ce s-a întâmplat. La un moment dat s-au speriat unii care erau mai departe de ea, au început să ţipe, apoi toti care văzuseră tancurile din spatele pieţei s-au calcat în picioare vrând sa fugă de la miting. Miliţienii îi opreau ceea ce a creat o panică şi mai mare.

Felicia şi-a exprimat părerea ei despre posibilitatea ca deruta sa fi fost provocată de o bandă pusă în loc de aplauze. Nimeni nu a considerat ideea nici probabilă nici imposibilă dar nici nu i-au dat importanţă.

Spre sfârşitul programului mama Ginei a dat telefon şi a rugat-o să nu folosească metroul că este periculos.

Gina a plecat acasă pe jos. În Piaţa Universităţii erau mulţi tineri şi oameni în vârstă. Probabil în majoritate studenţi şi profesori, agitaţi, revoltaţi şi poate unii chiar speriaţi. Miliţienii şi tancurile îi înconjuraseră făcînd din acel grup un nucleu consolidat de protestanţi care nu mai puteau părăsi piaţa.

A fost legitimată, i-au verificat adresa şi i s-a recomandat să ocolească. Când a ajuns acasă mama ei i-a spus să îşi pună singură de mâncare căci ea se grăbeşte să ajungă la alimentara din colţ unde îşi lăsase rând.

- Acum că este zăpăceala asta au adus carne, a spus ea. Dacă poţi şi nu eşti foarte obosită vino si tu căci se dau doar două kilograme de persoană şi ar fi bine să luam mai mult. Vin sărbătorile.

Gina a mâncat repede şi s-a dus. A ajuns la timp când mai erau doar două persoane înaintea lor.

Toată noaptea a auzit focuri de armă şi a văzut cartuşe de semnalizare zburând în toate direcţiile, albe şi rosii.Răsunau paşi de oameni ce alergau fugăriţi. A doua zi când Gina s-a dus la serviciu, în piaţă nu erau decât câteva lozinci scrise pe pereţi, nu prea bine şterse şi trotuare bine spălate, încă ude. La birou toţi erau speriaţi si nu s-a făcut altceva decât să se comenteze evenimentele. Despre ce a fost în piaţa Universităţii în acea noapte Gina a aflat mult mai târziu de la doamna Săraru. Ginerele ei fusese omorât atunci.

Când a apărut coloana de tancuri prin faţa institutului toţi au ieşit în curte. De la institutul de alături unii ieşiseră şi s-au agăţat de tancuri strigând la tinerii recruţi să nu tragă .

Au încercat să sară gardul si câţiva tineri de la atelierul de prototipuri, Strigau de după gard şi ei către soldaţi să nu tragă.. Colonelul Asaftei, directorul adjunct, a strigat la ei să se oprească apoi cu pumnii strânsi si glasul sugrumat de furie a dat ordin santinelei care era de pază să tragă în nedisciplinaţi. Santinela, un un băiat abia luat în armată s-a holbat la el Încremenind cu puşca în poziţie de tragere neştiind dacă vorbeşte serios sau doar vrea să sperie pe cineva.

Tancurile au înaintat până la prima intersescţie apoi, pentrucă nişte camioane le-au blocat drumul au primit ordin să se întoarcă şi au înconjurat locul.

La institut militarii s-au retras în biroul directorului pentru a se consulta. Au dat telefoane, apoi au hotărât să aştepte desfăşurarea evenimentelor. După moartea generalului Milea au urmat câteva momente de derută după care s-a anunţat că „dictatorul a fugit !” şi lucrurile s-au clarificat, armata e cu noi, să facă fiecare ce crede că trebuie făcut.

Mai întâi s-a luat hotărârea să se trimită femeile acasă apoi să se organizeze serviciul de gardă pe institut.S-au activat gărzile patriotice, s-au mobilizat şefii de serviciu, cei cu funcţii de răspundere în partid şi sindicat, oameni de încredere şi voluntari.

Pe stradă, o mulţime de tineri, unii doar nişte copii, strigau lozinci încolonaţi veseli.Se auzeau împuşcături dar deoarece nu se vedea nici o armă îndreptată asupra cuiva, nimeni nu se temea. Si totuşi unii au murit. Liviu, inginerul acela care a rămas în faţa cinematografului Patria şi nu s-a întors la serviciu împreună cu Mişu a fost primul de care au aflat. Al doilea a fost ginerele Corinei, prietena Feliciei. Băiatul era plecat la parinţii lui la Arad şi s-a întors de acolo tocmai în ziua mitingului. L-au găsit evenimentele în drum spre casă. Cănd s-a oprit în Piaţa Universităţii a fost prins în grupul de demonstranţi si după spusele Corinei a fost arestat şi bătut până a murit, iar după spusele de mai târziu, împuşcat . Au aflat de faptul că trebuia să fi sosit de doua zile de la sora lui care l-a sunat să-l întrebe cum este în Bucureşti. Speriat, Domnul Popescu, colonel şi procuror militar l-a gasit la morgă. Chiar dacă ar fi ştiut nu era sigur că l-ar fi putut scăpa. A rămas erou al revoluţiei cu cruce de marmură la cimitirul eroilor .

Televiziunea a emis toată noaptea chemând oamenii în ajutor. S-a constituit un Comitet al Salvării Naţionale format din persoane foarte contradictorii ca personalitate politică . În noaptea aceea Felicia a stat la televizor fără întrerupere. Copiii se culcaseră, soţul era mobilizat la serviciu iar ea era prea surescitată ca să poată dormi. Din când în când o suna soţul să îi spună că totul este bine, să nu se îngrijoreze.

La televizor se transmitea mereu o înregistrare cu declaraţia de constituire a comitetului apoi se cerea populaţiei să vină să ajute televiziunea dându-se asigurări ca se face tot posibilul să se prindă teroriştii care trag în populaţie. Din când în când apărea cineva care făcea declaraţii înspăimântătoare apoi de îmbărbătare. La un moment dat a apărut generalul Guşă care a asigurat populaţia cu convingere că „armata e cu noi !”, ceeace Felicia nu punea la îndoială. El a cerut populaţiei să să aibă încredere în forţele de ordine ale statului.

Şi Gina urmărea evenimentele la televizor cu emoţie deşi la un moment dat tatăl ei, fost colonel acum la pensie a categorisit tensiunea ca o mascaradă probabil aranjată de rusi şi americani.

- Că doar n-o să rămânem noi altfel decât ceilalţi, a spus el ducându-se la culcare. Dacă se întâmplă ceva să ma treziţi a mai adăugat el.

Până la urmă s-au culcat cu toţii. La ora 5 şi 30 minute s-a anunţat la radio că ruşii şi americanii au conferit manifestându-se acordul lor cu evenimentele de la noi. Era sâmbăta, la serviciu zi scurtă. La institut fiecare a venit când a vrut. Nu s-a ţinut seama de oră. La poartă trebuia să arăţi legitimaţia. Cine nu o avea la el nu putea intra chiar dacă era cunoscut de portar sau colegi.

Directorul adjunct care era si şeful ALA a convocat pe toţi cei ce cu funcţii de conducere şi le-a stabilit responsabilităţile privind paza institutului. A dat telefoane la superiori şi cunoscuţi, s-a sfătuit cu ei şi a hotărât să organizeze o pază permanentă şi o colaborare cu organele de ordine ale Comitetului Salvării Naţionale la controlul vehicolelor ce trec prin faţa clădirii neţinând seama că acest control se făcea la fiecare intersecţie principală iar una din acestea era chioar la câţiva metri de institut.

S-a împărţit timpul de gardă în fragmente de 8 ore şi s-au format grupe de câte 10 persoane care să asigure prezenţa permanentă la institut. Gina s-a oferit să facă de gardă duminica între orele 10 seara si 6 dimineaţa. Intrucât discuţiile se terminaseră iar la televizor se continua sa se ceară ajutorul populaţiei, după program, Felicia şi Gina s-au hotărât să meargă să vadă despre ce este vorba. Impreună cu ele s-a oferit să meargă şi colonelul Gheorghiu de la atelierul de proiectare nr. 5 care venise cu o problema de serviciu la ele chiar când discutau ce intenţie au.

La început în toate staţiile de metrou se auzeau apeluri disperate care chemau populaţia la televiziune. Cu o staţie înainte de televiziune la difuzor textul s-a schimbat. Se recomanda stăruitor ca la staţia următoare să nu coboare nimeni deoarece la televiziune se trage. Au coborât. La intrarea în metrou tinere îmbrăcate în uniforme ale crucii rosii şi tineri cu banderole tricolore au încercat să-i oprească.

- Acolo sus se trage, este nenorocire ! Nu urcaţi ! Pentru convingere aveau la ei tărgi si cutii cu medicamente stivuite, dar nimic nu arăta că ar fi fost folosite cândva. Se auzeau împuşcături iar tinerii se hârjoneau veseli.

Au urcat. Sus , în marea piaţa erau adunate tancuri şi pe lângă tancuri soldaţii stăteau în poziţie de tragere cu arma în mână. Nu se trăgea şi totuşi se auzeau împuşcături. Nişte împuşcături răzleţe ale teroriştilor care nu convingeau deloc. Au înţeles însă că dacă înaintau spre cladirea televiziunii aveau toate şansele să fie împuşcaţi tocmai de aceia care asigurau ordinea.

Grupe de cetăţeni pe trotuare discutau cum a fost ieri, acolo, sau în alte sectoare. Câteva clădiri aveau urme de foc izbucnit din interior, geamuri sparte şi tencuială desprinsă ca si cum cineva ar fi tras spre fereastră sau a aruncat înăuntru o grenadă.

Nu au ajuns la televiziune. Cei trei s-au convins că acolo ajung doar cei care trebuie. Nu era o atmosferă de teroare dar nici de siguranţă. S-au întors pe jos făcând în felul acesta o plimbare.Apărarea televiziunii părea destul de sigură iar cei de la televiziune nu aveau dece să se teamă decât dacă chiar de armată s-ar fi temut. De loialitatea armatei, cel puţin cei trei nu se puteau îndoi.

Şi totuşi o anumită tensiune se transmitea de la unul la altul, un fel de exaltare.Ceva deosebit se petrecea.Erai conştient că eşti martorul unor evenimente istorice şi chiar dacă termenul de revoluţie care se vehicula ţi se părea cam pretenţios faţă de ce vedeai îl acceptai din maliţiozitate.

De la televiziune au ajuns la Universitate. Pe drum au întâlnit o mulţime de gură cască de toate vârstele. Circulaţia auto era neîntreruptă. Grupe de tineri însoţite de câte un miliţian legitimau la intersecţii toţi cetăţenii care intrau şi ieşeau din metrou. Se verifica să nu se intre cu arme sau muniţie periculoasă în metrou. Prin mijlocul străzii treceau maşini cu număr mic aşa cum aveau persoanele cu funcţii mai speciale. La un moment dat, în apropiere de cinematograful Skala miliţia i-a oprit cerându-le să aştepte sau să ocolească deoarece de la o fereastră, nu se putea repera cu precizie locul, se trăgea. Se auzeau împuşcături dar nu se vedea nimic. Pietonii şi unele maşini erau deviaţi dar în acelaşi timp camioane cu remorci deschise pline de revoluţionari gălagioşi, dotaţi cu drapele tricolore cu stema decupată treceau fără să fie oprite sau să păţească ceva

Cine, dece, în cine trăgea, nu se explica, nu se ştia. Şi totuşi ceva părea că se desfăşoară în secret.

- Ăsta este circ ! A exclamat colonelul Gheoghiu care le întovărăşea.

Au mai privit un timp apoi au ocolit pe o stradă paralelă cu multe ambasade. Acolo era o linişte absolută. Oamenii treceau aşa cum erau obişnuiţi pe trotuarele opuse celor pe care militieni vigilenţi păzeau intrarile clădirilor aparent pustii. Gina a plecat acasă trecând chiar prin fata unui asemenea paznic. „Să văd ce face ?” a gândit ea. Miliţianul nu a schiţat nici un gest. Gina stătea în zona aceea şi mereu ocolea pe trotuarul celălalt.

Ceilalţi au luat metroul de la Universitate.

Duminică Gina s-a dus la serviciu să facă de gardă de la ora 7 .La ora 10 seara era prea târziu să mai circule pe stradă. La poartă s-a întâlnit cu Melania, o traducătoare de la colectivul de documentare pe care trebuia să o înlocuiască. Şi Melania se temea să plece la drum târziu aşa cum era programarea. Au rămas un timp să discute, Gina, Melania si prietenul Melaniei. Au comentat ultimele noutăţi auzite la Europa Liberă şi Vocea Americii referitoare la cei 3000 de sirieni existenţi în ţară pentru specializare în arta crimei şi care se presupunea că acum trag în populaţie din dispoziţia lui Ceauşescu si despre conturile lui Ceauşescu în străinătate pe care voiau să le folosescă după fuga din ţară el şi copiii lui. Se dăduse clar numărul conturilor. Nu îşi putuseră închipui până atunci aşa ceva. Era de-a dreptul revoltător !

La un moment dat s-a văzut la intersecţia din vecinătatea institutului o aglomeraţie de oameni agitaţi. O maşină Dacia roşie trecând de cordonul de oameni care verificau maşinile s-a apropiat. Imediat colonelul Sandu a sărit în faţa maşinii care înainta în zig-zac cu mulţimea după ea. Maşina a oprit iar şoferul a coborât înjurând. Spunea că de la Universitate a fost oprit de o sută de ori şi că în felul acesta ajunge acasă mâine dimineaţă.

Colonelul Sandu care se considera de o corectitudine ireproşabilă, fără să ridice tonul dar în mod evident puternic afectat l-a silit pe şofer să se supună unui control corporal.Intrucât şoferul era din ce în ce mai violent colonelul l-a ameninţat că îl duce la miliţie şi atunci un inginer care locuia într-un bloc din faţa institutului şi se cunoştea cu unii din cei de faţă s-a oferit să-l transporte el cu maşina personală. Maşina roşie a rămas urcată pe trotuar iar şoferul gălăgios, acum speriat s-a suit în maşina cealată împreună cu colonelul Sandu, inginerul binevoitor si inginerii Stănică şi Creţu. L-au dus la o unitate militară din vecinătate. Acolo, când au ajuns, se trăgea intens. Nu se ştia cine atacase unitatea căci doi soldaţi fusesertă omorâţi iar ceilalţi trăgeau la întâmplare, după zgomot.

Din cauza vacarmului, în unitate a intrat doar colonelui Sandu, ceilalţi au rămas să păzească prizonierul. Era aproape beznă. Obişnuiţi cu sunetul împuşcăturilor nu se mai gândeau la pericol. La un moment dat inginerul care se oferise să-i ducă cu maşina lui personală s-a prăbuşit. Ceilalţi priveau şi nu le venea să creadă. In jurul lui se adunase o baltă de sânge. A murit pe loc, împuşcat în cap.

A ieşit colonelul, au dus prizonierul şi mortul la unitate şi au plecat înapoi la institut speriaţi. Mai târziu au aflat că prizonierul lor a fost eliberat. Nu era terorist.

În aceeaşi seară la televizor s-a anunţat că Ceauşescu a fost arestat împreună cu Ceauşeasca precum şi fiul, fica şi alţi susţinători ai lui. Se transportaseră cu o maşină roşie motiv pentru care toate Daciile roşii erau cercetate.

Gina a ascultat vestea împreună cu ceilalţi înainte de întoarcerea celor ce plecaseră cu prizonierul. Aşa cum erau obişnuiţi să îşi manifeste acordul cu tot ce se constituia punct de vedere oficial, toţi au aplaudat. Apoi au început să discute între ei, să analizeze ce se întâmplase de fapt. Gina era sinceră în ura ei faţă de cuplul preşedinţial, o ură începută de când demolările din zona centrală a Bucureştiului ajunseseră la capătul străzii ei. Se temea că îşi va vedea casa demolată la o ridicare de mână care putea însemna, „Şi aici !”.

La televizor se uitau ea, un proiectant tânăr, seful serviciului de electrice, şi o fată de la atelierul de traducători. A fost prima care a dat tonul discuţiilor exprimându-şi bucuria cu fraza „ Bine că i-au prins, criminalii! Voiau să-mi dărâme mie casa, să-şi faca ei loc de monument !”

- Dar unde au fost până acum ? A întrebat proiectantul mai mult pentru sine.

De fapt discuţiile n-au avut timp să se dezvolte căci odată cu venirea grupului care dusese presupusul terorist totul a luat o întorsătură de spaimă generală. Vestea despre prinderea lui Ceauşescu amestecată cu întâmplarea la care fuseseră martori unii dintre cei care discutau făcea ca interpretări fantastice să poată fi făcute. Se fabula despre o posibilă legătură între crime şi teroriştii care îşi jucau ultima lor carte. Ce spuneau americanii? Ce coşmar!

Când au plecat acasă s-au înţeles să vină la seviciu imediat ce se vor odihni pentrucă urma sa se aleagă un Comitet al Salvării Naţionale pe institut aşa cum se alesese pe ţară.

A doua zi şedinţa a început pe la ora unu. La acea oră mulţi plecaseră. Gina abia venise. Discuţiile au fost furtunoase. Prezidiul a fost constituit din iniţiatorii acţiunii directorii, colonelul Stoica Şi preşedintele de sindicat. Colonelul Stoica era cel mai revoluţionar din toţi, avea acelaşi avânt ca atunci când fusese secretar de partid şi sancţiona drastic orice abatere de la linie.In comitet s-au ales 32 de membri. Aproape toţi cei care erau prezenţi. Unii s-au autopropus, alţii mai jenaţi au vorbit cu cei de lângă ei să se propună reciproc. In comitet s-a autopropus şi Gina. A doua zi cei care nu fuseseră la şedinţa au protestat. Voiau şi ei în comitet. Stoica în calitatea sa de preşedinte a rămas neînduplecat. Nu se mai pot face primiri. Sedinţa fusese ţinută în timpul programului într-un moment dificil pentru ţară iar cei care nu fuseseră prezenţi la program nu erau demni de această onoare caci nu erau suficient de conştiincioşi.

La şedinţă, din biroul Ginei nu participase decăt ea. Deoarece nu putea să o întrebe cum a fost cu comitetul Felicia s-a dus la Corina, prietena ei de la atelierul de proiectare muniţie unde lucra şi preşedintele de sindicat. Acesta cu diplomaţia care îl caracteriza dezvăluia tuturor ceea ce trebuiau să ştie.

Acolo s-a mai discutat şi despre moartea inginerului care se oferise să ajute la prinderea presupusului terorist, despre televiziune unde se anunţase prinderea lui Ceausescu, iar o soţie de ofiţer foarte informată a explicat cum generalul Guşe când a apărut la televizor să anumţe că „armata e cu noi” a fost lăsat să vorbească numai după ce a ameninţat că daca nu i se permite le distuge antena trăgând în ea de pe tanc, iar Gabi al cărei soţ abia se externase din spital povestea ca în timpul revoluţiei s-a distrus toată rezerva de sânge din Bucureşti existentă nu ştiu unde.Va trebui să donam sânge !

Marinela care dona sange mereu şi-a manifestat teama de o donaţie în condiţiile astea de grabă şi emoţie dar era hotărâtă să ajute răniţii după puterile ei.

S-a comentat şi despre Stoica care s-a autopropus ca preşedinte al Comitetului Salvării Naţionale din institut, despre ce mai era prin oraş şi ce mai făcuse fiecare.

Mihaela se lăuda veselă cum ieşise ea împreună cu cei doi copii ai ei, cel mare de 10ani şi cel mic de opt să demonstreze împotriva lui Ceauşescu. Mihaela era anchetată în legătură cu nişte falsuri în declaraţii privind casele ei. Casa mamei sale din Cluj era pe numele ei, iar acum cumpărase şi casa din Bucureşti unde locuia cu sotul şi cei doi copii. Soţul fiind militar nu avea voie să cumpere casă iar ea nu avea voie sa deţină două proprietăţi, era o ilegalitate... O întreagă poveste absurdă din acea vreme de care spera să scape odată cu revoluţia şi chiar a scăpat. Era foarte entuziasmată de evenimente deşi, comenta ea, a fost o inconştienţă să îşi ia şi copiii cu ea.

Venit de la o sedinţă cu militarii, şeful atelierului, colonelul Borcea a luat-o la rost pe şefa asociaţiei de Crucea Roşie din institut care lucra la el în atelier. „Dece nu a organizat şi Crucea Roşie grupe permanente de gardă?” A întrebat el supărat.

Preşedinta care nu se gândise la aceasta a protestat.

- În asociaţie sunt femei cu copii, trebuie să stea acasă să aibă grijă de familie, nu toţi trebuie să fie în stradă. Borcea avea doua fete pe care le iubea ca ochii din cap iar pe nevastă nu o prea contrazicea. S-a mai muiat dar a întrebat dacă la Crucea Roşie nu sunt şi bărbaţi.

- Nu sunt au sărit şi celelalte femei în ajutorul preşedintei.

Incidentul a fost încheiat.

Toţi erau agitaţi când în încăpere au intrat Sanda şi Doina, două inginere stagiare care locuiau într-un bloc din apropierea unităţii militare unde cu o seară înainte îl împuşcaseră pe acel inginer binevoitor. Erau galbene de spaimă.Şi-au luat din birou câteva lucruri şi au cerut voie să plece din Bucureşti. Abia trăgându-şi sufletul au povestit ce le-a speriat.

In seara precedentă veneau împreună cu soţii lor din oraş unde fuseseră să vadă la faţa locului cum se scrie istoria. Abia ajunseseră în faţa blocului lor că le-a ieşit în întâmpinare o patrulă de trei soldaţi care stăteau în holul de la intrare şi au fost somate să se culce la pământ „că trec teroriştii!”. S-au trântit la pământ, inclusiv soldaţii şi pe stradă a trecut o maşină roşie în care au început să tragă atât soldaţii care erau cu ele cât şi cei de la unitatea de peste drum. Maşina roşie a trecut repede dar împuşcăturile au continuat un timp. Când s-au ridicat, soldaţii le-au spus că în bloc nu mai erau alţi locatari decât ei şi ca ar fi bine dacă s-ar muta.

Au intrat în apartamente şi au constatat că al Doinei, cel care era pe partea unităţii militare la etajul 7, ferestrele erau sparte iar în sufragerie existau trei urme de proiectile care pătrunseseră în zid. Un altul rupsese un colţ din bibliotecă.

-Erau urme de proiectile mari, nu de gloanţe, poate trasoare, precizau ele.

Au dormit toţi la Sanda pe partea opusă iar acum voiau să plece la părinţi. Soţii lor rămâneau în Bucureşti dar voiau să doarmă într-un cămin la nişte prieteni. Oricum în apartament nu puteau rămâne.

- De altfel, spuneau ele, pe blocul nostru, de când au început evenimentele de la Timişoara stă de gardă permanent câte un soldat. Săracul fără apă, fără mâncare, doar cu ce îşi ia la el când intră în post căci cei de la unitate le-au interzis locatarilor să se apropie de soldaţi de frică să nu-i otrăvească cineva.

In acea noapte de Crăciun au fost judecaţi, condamnaţi şi executaţi Ceauşeştii.

Toată noaptea s-a aşteptat la televizor să se vadă procesul. A doua zi toţi erau stupefiaţi. „ Doamne ce proces !” Dar poate nu erau ei ! Nu ţi se părea că nu prea semănau ? Exclamau unii.

Felicia a declarat că parcă i-a fost milă cănd a văzut cum s-a comportat completul de judecată. Doamna Săraru a încercat să definească alt sentiment. Nu milă dar nici nu a fost ceva... să spunem corect.

In sinea ei parca tot milă simţea.

Gina care era pornită împotriva lor nu a putut să îşi exprime bucuria. Nici ei nu îi plăcuse procesul. Totul îi lăsase un sentiment de vinovăţie nelămurită.

-Nu un astfel de proces trebuia. Poate ceva ca o judecată publică. Nu, nu a fost corect ! Totul îţi lasă un sentiment neplăcut. Aia nu a fost apărare, ăla nu a fost proces !

- Da, ăla nu a fost proces, au declarat de comun acord toate. Nici nu ştii cum trebuie numit.

Maktub 5

G I N A

Gina Sasu era fata colonelului Bãdicã, un bãrbat înalt, frumos, foarte serios si atasat familiei. Fata nu semãna cu el decât fizic. Caracterul era complet opus. Nu împlinise saptesprezece ani când a fost prinsã de sotia unui coleg de serviciu a tatãlui în pat cu respectivul ei sot care i-ar fi putut fi tatã. A fost un mare scandal. La acea vreme locuiau la Dolj si ãsta a fost si motivul pentru care s-au mutat la Bucuresti.

Gina s-a mãritat imediat dupã mutarea în Bucuresti cu un coleg de scoalã. Pe ginere l-a bãgat colonelul la Academia Militarã iar pe Gina, dupã ce a încercat de douã ori la facultate “la zi” a intrat la Academia de Studii Economice “la fãrã frecventã” . Asta s-a întâmplat chiar în anul când rãmãsese însãrcinatã. A nãscut la douã zile dupã ce a aflat rezultatul la examenul de admitere. Poate cã starea ei de femeie însãrcinatã a ajutat-o atunci. Totusi odatã intratã Gina si-a luat în fiecare an examenele. Unii spuneau cã întrebuinta toate metodele pentru asta dar în fond era treaba ei.

In acest timp era angajatã ca bibliotecarã la Institutul de Tehnicã Militarã. Probabil cã avea o slãbiciune pentru bãrbatii în vârstã pentrucã cum a venit în institut s-a si încurcat cu colonelul Gatu, un bãrbat înalt, solid, cu pãr bogat, complet alb, despre care se vorbea cã se preteazã la acte libidinoase. Relatiile cu Ianopol au început dupã ce colonelul s-a pensionat. N-au fost chiar relatii amoroase. La prima lor întâlnire Ianopol a înregistrat-o fãcând unele reflectii asupra relatiilor ei cu colonelul Gatu. Când a aflat, Gina s-a scandalizat dar Ianopol a îmbunat-o dându-i un casetofon si caseta pe care o înregistrase pe ea cerându-i în schimb o înregistrare compromitãtoare despre unul care îi fãcea ei curte, oricare.

Din motive de securitate în institut nu era permis sã se intre cu casetofoane. Gina s-a gândit cã dacã înregistreazã pe cineva la birou, iar Ianopol exploateazã înregistrarea, acela poate fi convins cã banda este de la securistul întreprinderii si nu o va bãnui pe ea. Toti credeau cã uneori sunt înregistrati de acesta fãrã sã stie cum.

L-a înregistrat pe unul Filipescu care aducea pentru semnat convocatoarele la sedintele de partid, de fiecare datã fãcând complimente deplasate si enervante pentru Gina.

Cu douã sãptãmâni înainte de nenorocire, atunci când au intrat bãietii la el si i-au luat unele lucruri, Ianopol i-a adus Ginei un pachet cu sapte benzi de casetofon cerându-i sã le ducã la ea acasã si sã nu spunã nimãnui de ele. La militie, când fusese interogatã ca si altii despre relatiile ei cu Ianopol Gina a dat benzile fãrã mãcar sã desfacã pachetul care era foarte bine sigilat de Ianopol.

De fapt Gina stia multe despre Ianopol. Intr-un fel chiar colaboraserã. De la el prinsese îndrãzneala studiatã. Se cam temea de el dar din instinct a înteles cã desi extrem de periculos si lipsit de scrupule ea poate avea mult de câstigat de la el. Inregistrarea Ginei fusese pentru Ianopol o desfãtare de rãutate. Filipescu fãcuse o remarcã obscenã referitoare la sedinta de partid la care urma sã se discute raportul lui Ceausescu . Ianopol l-a chemat la el pe tip si atât l-a ametit cu minciunile încât amãrâtul i-a dat bani cât pentru douã casetofoane si i-a rãmas recunoscãtor cã l-a scãpat de securistul institutului.

Afacerile mari însã le avea cu niste tipi de la securitate despre care Gina chiar dacã afla nu vorbea niciodatã. Asa fusese de exemplu atunci când Ianopol vânduse niste dolari unuia de la atelierul de mecanicã spunându-i cã merge cu el la shop si aranjeazã cu vânzãtoarea sã cumpere un aparat video fãrã sã-l întrebe de unde are valuta. A mers cu el, vânzãtoarea s-a arãtat amabilã, obiectul a fost cumpãrat, dar dupã iesirea din magazin a fost acostat de doi tipi care l-au ridicat cu marfã cu tot. Atunci a fost un fel de anchetã la care a fost interogat si Ianopol dar Ianopol a scãpat iar inginerul de la mecanicã a fost arestat. Gina era sigurã cã afacerea fusese opera lui Ianopol. De asemenea îl mai bãnuia si de o oarecare implicare în povestea cu Fãnicã. In ziua când acesta fusese omorât Ianopol care îi adusese banii pe aspiratorul si aparatul foto pe care spunea cã le vânduse glumise cu ea spunând cã Fãnicã s-a cam îmbogãtit si cã trebuie scuturat putin de osânzã.

Totusi dupã schimbarea la fatã pe care o vãzuse la Ianopol când a aflat de moartea lui Fãnicã si-a dat seama cã ceva nu se desfãsurase cum plãnuise el. Chestia cu denuntarea celor doi borfasi, ea care începuse sã îl cunoascã, era o încercare de a da o finalitate oficialã unui caz care îl preocupa. Totusi nu a lãsat niciodatã sã înteleagã cã ea ar avea o oarecare bãnuialã referitoare la implicarea lui Ianopol în cazurile respective.

Sotul Ginei era cãpitan la o unitate din Ploiesti. Venea acasã sãptãmânal. Dacã ar fi vrut, cu relatiile pe care le avea, l-ar fi mutat în Bucuresti de mult dar la amândoi le convenea situatia. Stabiliserã cã acum cât este copilul mic sã locuiascã la pãrintii Ginei. De altfel acestia cumpãraserã în plin centru o casã gen vilã, cu parter si etaj, cu sase camere suficiente pentru toti si nici nu se gândeau sã îsi lase unicul copil sã plece.

Când a început modernizarea centrului si blocurile noi ajunseserã chiar la începutul strãzii lor toatã familia a început sã se teamã cã vor fi demolati la indicatia lui Ceausescu.

Cumpãraserã casa dupã cutremurul din 1977 când locatarii speriati voiau sã se mute la bloc iar preturile caselor scãzuserã mult. Nu au dat mult pe casã dar au fãcut reparatii si amenajãri costisitoare. Aveau o curticicã cu flori în fatã si în spatele casei, câtiva pomi fructiferi, o boltã din vitã de vie si câteva straturi de zarzavat.

De frica demolatului Gina s-a înscris la Institut pentru locuintã si când i s-a oferit un apartament cu douã camere destul de central l-a luat. Nu locuia acolo dar se strãduia sã îl mobileze si sã îl amenajeze.

In biroul unde lucra Gina dupã luarea diplomei erau trei femei : ea, doamna Sãraru Cecilia, sefa serviciului si Constatin Felicia, un fel de secretarã a sefei care fãcea mici servicii ocazionale si tinea evidenta facturilor, încasãrilor, plãtilor si alte activitãti. La serviciul financiar mai erau în alt birou cinci femei dintre care cea mai mare în grad era doamna Firu Simona, economistã cu facultate. Acolo se tinea evidenta salariilor, deplasãrilor si toate celelalte activitãti. Gina nu voise sã meargã acolo.

Doamna Sãraru Cecilia nu discuta prea mult nici cu ea nici cu alte persoane. Felicia pleca aproape tot timpul din birou cãci îi era urât sã le priveascã cum tac. De cele mai multe ori când avea treabã chema pe cineva sã o ajute, cãci altfel nu avea astâmpãr sã stea pe loc. Atunci Felicia citea facturile si cealaltã verifica dacã sunt înregistrãrile corect iar între douã cifre discutau. Doamna Sãraru avea urechea finã si astfel afla multã bârfã din institut, fãrã efort, de te mirai câte stia fãrã sã discute cu cineva.

Gina nu era atentã. Rãmãsese cu obiceiul de a face lecturã. Uneori primea vizite: contabilul sef, directorul comercial, unii sefi de ateliere sau chiar ingineri care se împrieteniserã cu ea când fusese bibliotecarã. Atunci la discutii participa si doamna Sãraru si chiar Felicia care nu se sfia sã arunce vorbe mai mult sau mai putin potrivite cu situatia.

Deoarece prin reducerea gradului institutului la un moment dat a dispãrut postul de Contabil Sef doamna Sãraru a preluat si responsabilitatile acestuia si în aceastã calitate a început sã îl însoteascã pe director la sedintele de la minister. Directorul centralei de care detinea institutul era Rosu Stefan, un bãdãran care o scotea din sãrite pe doamna Sãraru ori de câte ori se întâlneau la o analizã asa cã la una din sedinte mai putin importantã s-a prefãcut bolnavã si a rugat-o pe Gina sã o înlocuiascã. Directorul s-a bucurat. Prezenta Ginei era mai plãcutã decât a ursuzei “madam” Sãraru.

Ca totdeauna bãdãranul de Rosu s-a repezit la delegatii institutului si desi mult mai tânãr decât directorul a început sã i se adreseze într-un mod absolut uimitor pentru Gina care nu se astepta la o astfel de exprimare.

- Am sã las institutul sã nu poatã plãtiti salariile la oameni luna asta, a încheiat el la un moment dat discutia.

Gina Sasu îsi concepea în gând tot felul de replici pentru cazul când ar fi repezit-o si pe ea.

- Doamna Sasu, i s-a adresat directorul Nãstase cu care venise, prezentati dumneavoastrã situatia facturilor neîncasate.

- Dupã cum a vorbit tovarãsul Rosu nu cred cã mai are rost, a protestat Gina. Este pornit împotriva institutului nostru. Probabil pãstreazã o politã din timpul când lucra la noi, pentrucã nu înteleg altfel dece este asa înversunat sã ne pedepseascã.

- Nu sunt împotriva dumneavoastrã a replicat cel vizat, dar asta este situatia.

- Oricare ar fi realitatea domnul director nu este un scolar pe care trebuie sã-l puneti la colt. Institutul a fãcut lucrãri si proiecte în urma cãrora uzinele au luat bani multi. Au învãtat de la specialistii nostri, iar acum când cred cã se pot descurca singuri ne fac greutãti iar dumneavoastrã îi sustineti.

- Vai tovarãse Sasu, a sãrit toatã lumea sã o linisteascã. Asa sunt discutiile de analizã. Nu neagã nimeni meritele institutului, dar dumneavoastrã nu ati mai participat la astfel de sedinte si v-ati speriat. Vã veti obisnui cu timpul.

- Asa sunt femeile, mai sensibile, a concluzionat Rosu. Am sã cer directorului sã vã aducã aici mai des. Trebuie sã vã obisnuiti cu greutãtile. Acum spuneti care sunt problemele dumneavoastrã, vã promit cã se vor rezolva.

A mai protestat Gina, a mai intervenit directorul si în final lucrurile s-au aranjat. La plecare Rosu a insistat ca Gina sã vinã si la sedinta urmãtoare si din acel moment ea a preluat toate problemele legate de minister iar Rosu a început sã fie mai deschis pentru problemele institutului decât pânã atunci

Maktub 4

IANOPOL

Ianopol Dorian era un bãrbat trecut de cincizeci si cinci de ani înalt, suplu, chiar foarte suplu pentru vârsta lui, cu pãrul castaniu, fãrã multe fire albe. Purta ochelari fumurii ceea ce îi dãdea un aer misterios. Avea un trecut foarte tulbure si aproape necunoscut pentru colegii lui. Cheltuia banii cu usurintã fãrã a fi totusi darnic. In afaceri si la chef stia sã îsi punã prietenii la platã.

Era angajat la serviciul de aprovizionare de sapte ani de când o înlocuise pe Mia. Intre timp se schimbaserã toti colegii care îl cunoscuserã la angajare. Nu mai era acelasi nici seful. In locul inginerului Gavrilã care iesise la pensie era Popândãu, în locul lui Fãnicã era Pascariu, în locul doamnei Ionescu, Stefãnescu Melania, în locul lui Sandu, Stãncescu.

Ianopol nu mai dãdea de bãut ca la început dar îsi extinsese afacerile cu rechizitele. Apãruse si decretul acela care interzicea aducerea bãuturilor în institutii si pretindea cã vrea sã fie corect. Vindea tus si vârfuri rotring, caiete studentesti si altele de felul acestora care erau mai dificil de procurat din comert fãrã jenã spunând cã le cumpãrã odatã cu cele ale institutului dând vânzãtoarelor ceva în plus. De aceea le vindea cu suprapret. Chiar dacã se bãnuia cã sunt materialele institutului nimeni nu verifaca.

Se auzea cã la el acasã se fãceau chefuri mari, cã o înregistrase pe Gina Sasu pe o bandã de casetofon comentându-si aventurile amoroase din institut si cã mai înregistrase si pe altii asa cã toti erau precauti cu exprimãrile în fata lui.

Intr-o noapte, pe la ora douã, portarul de la întreprinderea de confectii Aurora l-a gãsit sprijinindu-se de zidul întreprinderii în stare de inconstientã. A chemat militia care a constatat cã Ianpol era bãtut si jefuit. A fost dus la spital la reanimare. Asupra lui s-a gãsit doar legitimatia de serviciu pe care cei care îl cunosteau spuneau cã o tinea separat în buzunarul pentru ceas de la pantaloni.

Portarul a declarat cã nu a auzit zgomot de bãtaie dar a iesit pe stradã pentrucã a auzit niste gemete. De asemenea spunea cã s-ar fi putut sã fi fost adus cu o masinã pentrucã înainte de a-i fi atras atentia gemetele a auzit o masinã care ar fi oprit în fata portii pentru câteva clipe.

In apropierea întreprinderii era un parc mare si întunecos. In starea în care era însã nu putea fi vorba sã se fi târât singur pânã acolo din parc. Locul era foarte îndepãrtat de locuinta sa si nu se stia ce ar fi putut cãuta el acolo.

A doua zi a venit cineva de la militie sã se intereseze de el la serviciu. S-a constatat cã în seara cu pricina el, Teodorescu Pavel seful colectivului de documentare si colonelul Iancu, mari bãutori, au fost la Casa Centralã a Armatei, un restaurant elegant al militarilor situat foarte central si de acolo au plecat fiecare pe picioarele lui înainte de ora opt. Ianopol le-a spus cã se duce la militie pentru niste treburi personale si de aceea nici nu a bãut decât o bere. A plecat împreunã cu colonelul Ionescu pentrucã acesta locuia pe aceeasi stradã cu locul unde trebuia sã ajungã.S-au despãrtit chiar la poarta militiei.

Cei de la militie au cerut de la cei doi cu care a fost la restaurant precum si de la colegii lui de birou declaratii scrise în care sã mentioneze pe scurt ce cunosteau despre victimã si în ce relatii se aflau cu aceasta.Toti au scris aproape la fel.

Ianopol Dorian încã nu murise. Toti îsi închipuiau cã se va face bine si va spune ce s-a întâmplat. Anchetarea cazului o fãcea însã securitatea si nu militia. Pãrea ceva special.

La spital au venit fosta sotie si bãiatul. Fata era plecatã în strãinãtate cu sotul care lucra la ambasada din Venezuiela. Au anuntat-o la telefon doar cã tata este în spital deoarece a avut un accident. Au convenit cu ea sã vinã în tarã abia de Anul Nou sperând cã pânã atunci îsi va reveni.

Bãiatul lui Ianopol era cãpitan de militie. Ceea ce nu stiau colegii de bãuturã din seara cu pricina era cã Ianopol se dusese la militie sã se întâlneascã cu bãiatul sãu. De la sediul militiei plecaserã împreunã si se despãrtiserã la intrarea în metrou unde intrase Ianopol iar bãiatul lui plecase cu autobuzul.

Trebuia sã se afle ce s-a întâmplat dupã aceea. Andrei, fiul lui Ianopol nu participa la anchetã. Nu era domeniul lui. Nu a reusit nici mãcar sã intre la reanimare, la spital, sã-l vadã pe tatãl lui înainte de a muri.Cel care ancheta cazul îi spunea cã nu are permisie sã lase familia sã-l vadã înainte de a-si reveni, dar cã este inconstient si oricum nu are nici un rost sã insiste sã-l vadã.

Inainte de a veni la institut Ianopol Dorian lucrase la militie. Obisnuia sã se înteleagã cu cei anchetati. Pentru câtiva hoti, de câteva ori, în schimbul obiectelor furate Ianopol a ajutat la punerea lor în libertate. In felul acesta a dat câteva lovituri formidabile.

Un profesor universitar care primise aprobare sã plece în SUA cu sotia la o conferintã, vânduse aproape tot ce avea înainte de plecare si cumpãrase aur si bijuterii. Hotul a furat odatã cu acestea si pasapoartele. Ianopol a înapoiat profesorului doar pasapoartele spunându-i cã dacã hotul a luat si alte lucruri este necesar sã rãmânã în tarã pentru anchetã si sã prezinte dovezi cã obiectele reclamate sunt ale lui. Profesorul a declarat cã nu i-a dispãrut nimic altceva de valoare deosebitã, cã nu are pretentii la recuperarea obiectelor si a plecat în America de unde nici nu s-a mai întors. Un inginer care se cãsãtorise cu o frantuzoaicã pe care o cunoscuse la mare si cu care conform aprobãrii obtinutã pentru cãsãtorie trebuia sã locuiascã în România, reusise sã obtinã aviz pentru plecare în Franta, acolo unde sotia sa nãscuse. Cu o sãptãmânã înainte de plecare i s-au furat din casã toate obiectele de valoare precum si pasaportul cu biletul de avion. Ca în carul precedent, inginerul s-a multumit cu pasaportul si biletul de avion si dus a fost.

Treburile mergeau bine pânã într-o zi când a avut ghinion. Un excroc, dat afarã din multe locuri de muncã, utilizat într-un timp de securitate ca informator fãrã prea multã eficientã, îsi gãsise un mod de câstig foarte interesant. Atât el cât si sotia lui cãutau familii cu copii care stãteau în casã singuri în timp ce pãrintii erau la serviciu. Aflau dacã au casetofon, magnetofon, sau alte obiecte de genul ãsta, si dacã aveau, numele pãrintilor, programul de lucru si obiceiurile casei. In lipsa pãrintilor el suna la usã si spunând cã este trimis de mama sau tata, adãugând si alte date prin care putea sã pãcãleascã copilul, cererea obiectul vizat, uneori ca sã-l repare, alteori pentrucã îi trebuie lui tati sau mami la serviciu, sau alt motiv pe care copilul îl credea.

Au fost astfel jefuite saptesprezece familii. Intâmplãtor, un copil care trecea pe stradã cu tãticul lui a recunoscut pe nenea care a luat casetofonul sã-l repare,. Tãticul pãgubas a pus mâna pe hot si cum era un tip deosebit de puternic a ajuns cu el la militie.

Au fost chemate toate cele saptesprezece familii care au reclamat cazuri asemãnãtoare si pentrucã tipul nega cã ar fi furat ceva s-a încercat o indentificare. Toti cei saptesprezece copii au recunoscut pe hot desi acesta a fost prezentat copiilor într-un grup de cinci bãrbati asemãnãtori. Dupã confruntare sotia tipului, o femeie deosebit de elegantã, a început sã tipe cã asta este o obrãznicie, cã îi va da pe toti în judecatã, cã ea are o situatie materialã exceptionalã, cã doar un nebun poate crede cã sotul ei s-ar preta la asemenea furturi, cã probabil seamãnã cu hotul dar nu este el, cã acei copii nu stiu ce spun, cã pãrintii sunt sãrãcii care au rãmas fãrã niste hodoroage de aparate si cautã cu tot dinadinsul pe cineva care sã le plãteascã paguba.

Unii pãrinti se întrebau totusi în sinea lor dacã nu cumva are dreptate, dacã nu cumva copiii se înselau.

Intrucât copiii erau mici si nu puteau fi considerati martori, Ianopol a dus muncã de lãmurire cu pãrtile implicate precum si cu sefii sãi sã lase lucrurile fãrã urmare. Pentru oboseala sa precum si pentru cei mai mari decât el, socotind cã se poate achita de unele obligatii pe buzunarul altuia, Ianopol a cerut cât s-a putut de la cel anchetat. Peste câtiva ani hotul a fost prins însã cu o altfel de potlogãrie. Incercase sã treacã peste granitã cu valutã si niste lucruri furate, unele de patrimoniu. Atunci ancheta a fost fãcutã altfel si luându-se obiect cu obiect, din aproape în aproape au ajuns si la cesetofoanele furate de la copii hotul mãrturisind si despre aranjamentele cu Ianopol.

Intre timp Ianopol se îmbogãtise, se schimbase mult. Isi mãritase fata cu un diplomat, îi cumpãrase casã si masinã. Cumpãrase casa în care locuia si cum pentru bãiat nu putea sã cumpere conform legii, acesta fiind minor, iar douã case nu putea avea conform aceleiasi legi , s-a hotãrât sã divorteze de acord cu sotia doar formal, el cumpãrând în aceastã situatie o altã locuintã in timp ce bãiatul rãmânânea cu sotia în locuinta cea veche. Divortul însa a devenit cu timpul real.

Fãcea mereu investitii si desi cãuta sã nu iasã în evidentã erau unii care îl cam luaserã la ochi. Dupã ancheta aceea Ianopol a iesit cam sifonat. O mare greutate atârnase în defavoarea lui statutul de divortat ceea ce era considerat de partid un adevãrat handicap moral. Cu prima ocazie Ianopol a fost mutat în provincie. In aceastã situatie, dupã câteva concedii medicale, multi bani cheltuiti si chiar o spitalizare s-a pensionat temporal de la militie pe caz de boalã si s-a mutat înapoi în Bucuresti.

In aceastã perioadã relatiile sale cu sotia deteriorandu-se Ianopol s-a mutat în apartamentul sãu cu totul având totusi grijã de cheltuielile familiei. Pe bãiat l-a ajutat mai târziu sã intre la militie, acolo unde avea relatii cu persoane influente. Avea însa relatii si cu câtiva din fostii infractori cu care mai fãcea unele afaceri discrete.

Chiar cu o zi înaintea mortii lui Fãnicã fãcuse o afacere cu doi bãieti. Cumpãrase de la ei niste casete video. Erau bãietii despre care se spusese cã l-ar fi omorât pe Fãnicã. Concluzia asta s-a tras dupã ce el, Ianopol, aflând cã cei doi au fost închisi datoritã unei tâlhãrii asemãnãtoare celei în care îsi gãsise sfârsitul Fãnicã s-a dus la militie si a cerut sã-i interogheze pe bãieti si despre celãlalt caz pentrucã el îsi amintea cã atunci când a cumpãrat casetele, deci cu o zi înainte de crimã el le-a spus bãietilor despre leafã si banii pe care trebuia sã-i dea a doua zi unui coleg. Nu îsi amintea precis ce vorbise cu ei pentrucã trecuse ceva timp de atunci.

Desi nu ei erau fãptasii si desi cei de la militie s-au convins cã nu ei erau vinovati i-au acuzat pe bãieti de omor si au lãsat sã fie condamnati pe nedrept ca sã scape de caz. Se stia cã urmeazã un decret de amnistie astfel cã urma sã îi elibereze repede. Acestia eliberati, auzind într-un târziu despre o posibilã implicare a lui Ianopol în cazul lor îi fãcuserã o vizitã cu douã sãptãmâni înainte de a fi gãsit pe stradã, bãtut. Ii cotrobãiserã prin lucruri si îi furaserã un casetofon si niste benzi. Nu toate benzile erau cu muzicã. Pe unele erau convorbiri pe care nici nu apucaserã sã le asculte nici sã le vândã cãci spre ghinionul lor au încercat sã facã afaceri cu unul care i-a dus la militie imediat. Atunci bãietii au spus tot si au adus si ceea ce mai lãsaserã acasã.

Au fost tinuti la arest douã luni dupã care au fost eliberati. Dupã eliberare au aflat cã Ianopol a fost bãtut pânã si-a pierdut cunostinta nu se stia de cine si cã dupã o sãptãmânã de spitalizare a murit fãrã sã îsi revinã din comã. Nu s-au gãsit vinovatii.

Maktub 3

D O I N A .

Doamna Ionescu Doina era o femeie înaltã, slabã, cu pãrul vopsit blond, neglijent intretinut. Probabil în tinerete fusese o femeie atrãgãtoare, acum însã nu inspira mare lucru. Tinea si tinuse totdeauna sã fie consideratã corectã si sã fie respectatã. A pretinde cã esti corect este apreciat ca un mod normal de a te autoprezenta dar nimeni nu are pretentia sã fie crezut în totalitate. Doina nu întelegea asta. Ea voia cu orice pret sã fie crezutã. De exemplu sã vã povestesc o întâmplare :

La un moment dat trebuia sã se ocupe de argintarea unor contacte electrice pentru un prototip executat de atelierul de proiectare la care lucrase ea înainte de a se muta la aprovizionare. A luat contactele sã le ducã la întreprinderea care putea executa operatia. Argintatul se fãcea cu aprobãri speciale care se dãdeau cu multe formalitãti în scopul de a se evita folosirea materialelor pretioase acolo unde se putea utiliza altceva si în special pentru scopuri personale cum s-ar fi fãcut. Desi Doina avea toate aprobãrile, cei care faceau argintarea stiind ca este vorba de productia specialã au convins-o cã este mai potrivitã o stanare fãcând totodatã aprecieri obraznice referitoare la proiectantii militari care vor ce este mai scump fãrã sã stie de fapt ce trebuie. A acceptat si când s-a întors a fãcut caz de cunostintele ei în materie de acoperiri pe care tocmai le cãpãtase. Bineînteles inginerul a fost afectat si cum se cunosteau de mult, din perioada când ea era proiectantã în acelasi atelier cu el, cand mai mult vorbea decât proiecta, a urmat o adevãratã ceartã dupã care Doina a rãmas cu contactele inginerul amenintând cã va face altele.

Atunci Doina a luat piesele si le-a dus la un bijutier sã le arginteze oferind pentru acesta un ban de argint din care îsi fãcuse altã datã un inel.

Bijutierul a convins-o sã nu strice argintul, cã dacã el ar fi necinstit i-ar lua banii si ar face argintatul dar asta nu are nici un rost si nu vrea sã facã asa ceva.

Atunci Doina s-a convins cã a fãcut tot ce se putea si cã de fapt putea considera cã ar fi argintat piesele asa cã a îceput sã povesteascã peste tot cum a argintat nenorocitele alea de contacte pe banii ei desi nu era necesar, inginerul având pretentii absurde, purtându-se asa doar pentrucã îi purta picã de când lucrau împreunã si ea îi atrãgea atentia când gresea. Proiectantul produsului, inginerul Rosculet, cãruia îi trecuse prima reactie de furie a lãsat lucrurile asa cum a spus ea si desi a vãzut si a mentionat in programul de experimentare cã contactele nu erau argintate a luat piesele si le-a montat. Termenul pentru lucrare era depãsit, cei de la atelier nu voiau sã-i facã altele iar el nu mai avea chef sã se certe cu careva.

Prototipul nu a dat performantele contractate dar nu doar din cauza contactelor asa cã în actul de omologare s-a comsemnat cã se vor lua mãsuri ca la seria zero sã se remedieze toate neajunsurile constatate.

Sotul doamnei Ionescu era militar, un bãrbat înalt si vulgar. Ii plãceau femeile si se multumea cu orice femeie care nu îl respingea. Nu îl interesau treburile casnice considerând cã acestea sunt atributii femeiesti el având doar datoria sã dea în casã o importantã sumã de bani în timp ce îsi oprea pentru cheltuielile lui personale restul, tot important. Pleca des pe teren si lipsa lui de acasã fãcea totul justificabil.

Doina nu se plângea niciodatã. Voia ca toatã lumea sã o comsidere o femeie fericitã. Avea un apartament mare într-o vilã, foarte central. Initial locuise în comun cu o familie de evrei care emigraserã în Israel. Pentru a putea ocupa tot apartamentul familia Ionescu a bãgat în spatiu pe pãrintii lui care erau dintr-o comunã din Oltenia (dar astea erau formalitãti pe care dacã nu le contesta cineva se obisnuiau curent).

Apartamentul era de patru camere pe un hol mare si elegant cât o camerã, baie, bucãtãrie spatioasã cu gresie si faiantã, douã balcoane, iar din bucãtãrie printr-un holisor mic se intra într-o cãmãrutã de serviciu, la origine camera servitoarei, pe care au amenajat-o camera bãiatului în timp ce la spatiu era înregistratã drept cãmarã.

Doina fãcuse eforturi mari si mobilase tot apartamentul. Cumpãrase ceva mobilã si de la cei care plecaserã. Era foarte încântatã de casa ei si primea cu plãcere câte o prietenã la o cafea pentru a se lãuda cu realizãrile ei. Era mândrã dar nu multumitã. Considera cã face parte din sãrãcime si îi invidia pe cei care se joacã cu banii, spunea ea, "ca Ianopol de exemplu".

Fãcea mari eforturi ca bãiatul ei sã fie în rând cu colegii lui de scoalã.“Sunt unii ai cãror pãrinti au fost plecati în strãinãtate si au de toate. Ii iau si eu cât pot, nu vreau sã aibã complexe de inferioritate.”, zicea ea.

Copilul era la liceu. Când a dat examenul pentru clasa a unsprezecea i-a pus meditatori aproape la toate materiile si abia a reusit. I s-au cariat dintii din fatã, a scos unul si nu s-a mai dus la dentist pentrucã ar fi trebuit sã dea niste bani pe care nu se îndura sã-i rupã de la nevoile copilului.

Pentrucã a intrat la liceu i-a dat bani sã meargã cu colegii la mare. De abia acum începeau cheltuielile cu meditatiile cãci trebuia sã-l pregãteascã pentru facultate.

Marian nu se consuma. Luase o atitudine de boem, plictisit si neînteles, el fiind dupã pãrerea lui prea inteligent pentru a fi supus unor astfel de presiuni privind învãtãtura.

Avea o colegã de clasã cu care învãta si cu care în cãmãruta lui ajunsese la relatii mult mai intime decât ar fi trebuit. Doina vedea dar se prefãcea cã nu vede sperând sã intre amândoi la facultate si apoi sã vadã ce se putea face. N-a fost asa cum a sperat Doina. Tora, fetita cu care învãta Marian a rãmas însãrcinatã si abia când a început sã se vadã au mãrturisit isprava. Familiile reunite au hotãrât sã-i cãsãtoreascã urmând sã îsi termine liceul la seral.

Pe Marian l-au angajat la un atelier de confectii, la ambalare, prin nasul Doinei iar pe norã a reusit sã o aducã la proiectare în institut cu ea, ca desenatoare.

Pãrintii fetei erau amândoi ingineri si mai aveau o fatã. S-au necãjit la început dar stiind cã bãiatul era singur la pãrinti iar tatãl lui era militar, ceeace constituia o situatie bunã, au considerat cã Tora nu a nimerit o partidã rea si s-au consolat.

Doina nu s-a împãcat cu pãrintii fetei considerându-i tãrani cu diplomã. Intrevederile cu ei erau de strictã necesitate si foarte rare. Tora se apropiase mult de Doina iar Doina începuse sã o iubeascã. Era o fatã înaltã, slabã si nu prea frumoasã dar plãcutã. Inspira incredere. Marian era la fel de înalt cât si Tora, la fel de slab si foarte sters. Nu impresiona decât printr-un nas coroiat care concura în mãrime cu urechile clãpãuge. Dupã ce s-a lã-sat de liceu si-a lãsat si pãrul sã creascã si astfel a mai ascuns din urechi dar aspectul lui nu s-a îmbunãtãtit, semãmând mult cu un hipi aerian si rãtãcit. Doina nu îl putea modela. La serviciu nu se ducea asa cã angajarea nu era decât o formalitate pentru a obtine adeverinta de încadrat în câmpul muncii fãrã de care nu putea sã urmeze liceul la seral.

Tora era o fatã bunã si harnicã. Se ducea la serviciu, se ducea la scoalã si se ocupa si de copil. Este drept în perioada asta, trei ani, cât a putut sã îsi ia concediu pentru copil a luat aproape în continuare. Tora s-a tinut de capul lui Marian sã învete împreunã si în felul acesta au terminat liceul amândoi.

Dupã terminarea liceului doamna Ionescu a insistat ca Marian sã dea la facultate, iar Tora sã rãmânã cu serviciul care era foarte bun pentru ea. Dupã trei încercãri nereusite, însotite de indiferenta bãiatului Doina a renuntat la visul de a-si vedea bãiatul cu facultate. Vina a cãzut pe Tora care nu avea ambitie si îl influenta si pe el.

Intre timp nepotul a crescut, mai la cresã, mai cu Tora care lua multe concedii medicale, mai cu Doina care îl îndrãgea enorm.

Atâta timp cât Marian dãdea examen la facultate si se pregãtea era considerat superior Torei. Atunci când s-a hotãrât sã renunte, chiar si Doina a vãzut cã nu era nimic de capul lui. In zadar îsi îndemna ea sotul sã ia o atitudine mai severã, nimeni si nimic nu îl putea scoate din indiferenta sa. Nu-i plãcea la serviciu si nu se ducea. Pleca cu prieteni de câte ori voia. Nu îl interesa copilul. Pãrea cã nici Tora nu îl mai interesa iar cãsãtoria lui fusese un accident. Aveau mereu discutii, iar Doina îi tinea parte. Era convinsã cã bãiatul trebuie sã gãseascã un serviciu mai potrivit cu capacitatea lui si cã nu trebuie sã lucreze oriunde.

La început Tora si doamna Ionescu veneau cu un singur pachet de mâncare pe care îl mâncau împreunã în biroul Doinei. Când au început dis-cutiile între ele au început sã mânânce separat. Unii au întrebat dece si asa au aflat cei din biroul Torei de situatia cãsniciei sale. Inginerul Anghel, un bãiat înalt si simpatic a început sã-i facã curte, la început fãrã o intentie hotãrâtã dar Tora a dãruit atâta pasiune în legãtura ei încât Anghel i-a propus sã divorteze si sã se cãsãtoreascã cu el.

Dacã Doina ar fi aflat din timp, lucrurile ar fi fost poate oprite, dar cum si Marian si Tora au tinut secretã hotãrârea lor de divort pânã la a doua înfãtisare la tribunal, ea s-a revoltat si a lãsat lucrurile sã decurgã de la sine. Tora a câstigat procesul, a luat copilul si s-a mutat la Anghel. Marian era complet indiferent.

Când a vãzut cã fosta sa norã s-a cãsãtorit în câteva luni cu un coleg de birou, chiar inginer, Doina a început sã se plângã: “Nu m-am asteptat, spunea ea, pãrea atât de blândã si cuminte, iar acum, poftim cât de perfidã s-a dovedit! Imi spuneau mie oamenii dar nu credeam.”

De la acest punct Doina a avut o cãdere moralã cumplitã. Nu mai avea chef de nimic. In casã se aduna mizeria. Evita sã primeascã musafiri, totul fiind permanent deranjat. Cu Marian aproape nu se mai vedea iar sotul ei dupã toate probabilitãtile îsi gãsise o amantã la Craiova unde se ducea des în delegatie. La o discutie cu el în care ea l-a acuzat de indiferentã fatã de copilul care n-a avut un tatã în adevãratul sens al cuvântului, care sã-l îndrume, sã-l sfãtuiascã. Domnul Ionescu i-a rãspuns cã este o nebunã împutitã de care îi este scârbã, cã ea l-a stricat pe bãiat si a alungat-o pe norã, cã habar nu are ce vorbeste si cã pentru el nu este plãcere mai mare decât sã nu o mai vadã iar ea sã consimtã la divort.

Doina i-a reprosat legãtura de la Craiova si el a recunoscut spunând cã doar nu îsi închipuie cã poate fi altfel când ea nu mai aratã a femeie de foarte mult timp. Uitã-te si tu în oglimdã, a strigat el în final ducându-se în camera lui separatã în care dormea de câtva timp.

Doina a avut o crizã de inimã. Marian nu era acasã. Dupã pãrerea ei avea pe cineva dar nu voia sã-i spunã. N-a mai rezistat si la serviciu a povestit totul Florentinei, o proiectantã de 37 ani, nemãritatã a cãrei viatã personalã desi nu era un exemplu de virtute fiind discretã inspira încredere. Doamna Ionescu a plâns si a fumat un pachet de tigãri iar Florentina a compãtimit-o si i-a dat dreptate cu cele mai amabile cuvinte.

Tora se descurcã foarte bine în noua ei cãsnicie. De la serviciu au schimbat garsoniera lui Anghel cu un apartament. Au fãcut amândoi împrumut la CAR si au mobilat toate camerele. Chiar pãrintii Torei care si-au reprosat cã nu au ajutat-o în prima cãsãtorie i-au dat acum niste bani.

Anghel mai fusese cãsãtorit si nu putea face copii. Pãrintii lui, oameni de la tarã, erau îngrijorati cã fiul lor nu se mai însoarã asa cã au primit-o pe Tora cu drag, la fel si pe copil. Le-au dat bani pentru o masinã. La început au vrut sã depunã toti banii la CEC si sã astepte pânã le vine rândul sã ia masima, dar Anghel a socotit cã este mai bine sã cumpere o masinã veche, care costã mai putin, iar la CEC sã depunã suma minimã necesarã, pe numele ei cãci are salariul mai mic si trebuie sã depunã un avans minim. Atunci când urma sã le vinã rândul sã ridice masina, peste aproximativ cinci ani puteau vinde masina veche fãrã o pierdere prea mare si sã completeze suma, sau oricum pânã atunci mai stângeau ceva bani.

Doina s-a întunecat la fatã când i-a vãzut pe proaspetii cãsãtoriti venind la serviciu cu masina proprie. In ceea ce privea cãsnicia ei era disperatã. Florentina a sfãtuit-o sã meargã la comandantul unitãtii de care depindea sotul ei si sã-l reclame. Doina a fãcut acest gest, s-a dus si a vorbit. Comandantul l-a chemat pe Ionescu si cum Ionescu era revoltat pe nevasta sa a avut o iesire cam obraznicã fatã de comandant asa cã a fost mutat la o garnizoanã din Buzãu, oarecum disciplinar. Doamna Ionescu a fost multumitã cã sotul ei s-a îndepãrtat de amanta de la Craiova si cã i-a arãtat ea ce poate sã facã dacã o pune la ambitie.

A rãmas singurã în casa aceea mare în care nu mai fãcea nimic si care devenise încet, încet, o adunãturã de lucruri vechi si murdare. La serviciu fãcea mereu încurcãturi.

Inginerul Gavrilã, seful doamnei Ionescu dupã o disputã referitoare la încurcãturile pe care le fãcea, a regretat duritatea expresiilor pe care i le-a adresat, asa cã a mai avut o discutie cu ea, mai prietenoasã, sfãtuind-o sã aducã bãiatul în institut cu ea promitând cã îl va angaja chiar la aprovizionare dacã îi convine. Doina a vorbit cu directorul care i-a promis ajutor. A preferat sã îl angajeze ca desenator deoarece asa avea alte perspective. Intrucât terminase liceul putea sã fie angajat ca desenator tehnic, iar peste cinci ani, cu calificare la locul de muncã avea dreptul sã sustinã examen pentru functia de proiectant. Din trei în trei ani sau chiar doi, la xceptional, se acordau clase de salarizare si oarecum astfel nu era într-o functie inferioarã fostei sotii.

La proba pe care a dat-o la angajare lucrarea i-a fost executatã de Florentina, cu acordul tacit al sefului de atelier unde urma sã fie angajat.

Marian a fost angajat dar cu toatã strãduinta pe care o depunea Doina, de foarte putine ori reusea sã ajungã la serviciu, uneori pentrucã ar fi trebuit sã întârzie si ea dacã ar fi continuat sã tragã de el, alteori pentrucã plecat de cu searã nu era venit dimineatã. A chemat-o directorul sã-i facã observatie spunând cã dacã nu îi desface contractul de muncã este numai pentrucã se gândeste la ea. Fãcea mereu cereri de concediu fãrã platã pentru zilele în care lipsea si de câte ori putea mai aranja cu planificatoarea de la atelierul lui sã-l treacã prezent.

Starea nervoasã a Doinei ajunsese la anormal. Sotul ei de când se mutase la Buzãu nu mai dãdea bani în casã asa cã pur si simplu nu se mai descurca. Marian nu lua aproape nimic la salariu din cauza absentelor astfel cã de cele mai multe ori când pleca de acasã cerea de la ea bani de buzunar, iar ea îi fãcea moralã dar nu îl refuza.

In acel timp, desi trecuse mai bine de cinci ani la moartea lui Fãnicã a fost chematã de securistul intreprinderii sã dea o declaratie referitoare la medicamentele pe care i le adusese de la Chisnãu si sã scrie despre relatiile pe care le avea ea cu cei din URSS. I s-au muiat picioarele si si-a pierdut capul. Nici nu putea sã se concentreze. Pentrucã îi tremurau mâinile, securistul i-a spus sã nu se sperie chiar asa, cã este doar o formalitate. Sã meargã la ea în birou, sã se linisteascã, iar declaratia sã o scrie acasã si sã i-o aducã a doua zi.

A plecat si a încercat sã facã o ciornã în birou dar nu a reusit. Nu a vrut sã spunã celorlalti ce i se întâmplase .

Doina avea o mãtusã cãsãtoritã cu un moldovean de la Iasi ai cãror pãrinti erau dintr-un sat de pe malul celãlalt al Prutului. Acum cinci ani, fata unui frate al unchiului de la Iasi deci un fel de verisoarã mai îndepãrtatã a venit în Bucuresti la o altã rudã cu care întretinea legãturi, familia Bacal. Acestia au chemat-o pe Doina sã cunoascã rudele din URSS. Doina s-a dus si apoi a întretinut relatii doar cu familia Bacal si doar prin telefon. Când a aflat de excursia în URSS dorind sã meargã si ea a telefonat sã se intereseze de rudele din Chisnãu gândind cã poate o vor ajuta la vânzãri si târguieli. Doina a renuntat la excursie dar doamna Bacal vorbise la Chisnãu si aranjase sã-i trimitã de acolo niste medicamente, asa cã, din amabilitate a cãutat sã realizeze serviciul prin altcineva. Cum îl cunostea pe Fãnicã a aranjat cu el. Nu fusese nimic nelegal dar dacã scria un raport la securist trebuia sã spunã ce grad de rudenie are cu cei din Chisnãu. Stia cã la institutul ãsta nu poti rãmâne dacã ai rude în strãinãtate. E drept, rudele erau îndepãrtate dar se temea ca toatã povestea sã nu fie doar un motiv ca sã scape institutul de ea si de bãiatul ei care nu se tinea de treabã.

Nu prea cunostea ce fel de om este securistul cel nou cãci era în institut doar de patru luni. Nu pãrea fioros dar cu astfel de oameni nu puteai fi sigur.

Doina se frãmânta cu disperare. Atât îi trebuia, sã o dea afarã de la servici. Ea ca ea, nu o lãsau pe drumuri, i-ar fi dat un transfer, poate la Tehnica Medicalã unde se duseserã si Cristestii dupã ce le-a fugit cumnatul în Germania, dar pentru bãiat era o nenorocire. Nu se tinea de treabã aici, împreunã cu ea, dar în altã parte ? Si apoi dacã ar fi mutat-o ar pierde sporul special de salariu care se dã celor ce lucreazã în domeniul militar. Cum se va descurca atunci?

De atâta frãmântare nici nu putea sã se adune sã scrie ceva. A încercat sã vorbeascã cu Marian, sã-i explice ce se poate întâmpla dar Marian i-a rãspuns obraznic cã este nebunã, cã nici nu îi considerã pe aceia rude. Sã scrie cã sunt niste simple cunostinte, cã n-o sã se întâmple nimic, iar dacã se întâmplã, sã nu mai aibã grija lui si a plecat trântind usa.Doina care nu îsi vãrsase tot oful a rãmas fãrã putintã de replicã, un pachet de nervi. Voia sã continuie cearta cu el si chiar cu sotul ei. Isi spunea cã numai dacã moare ãstia doi vor întelege cã ar fi trebuit sã o asculte.

S-ar fi împuscat dar în institutul lor doar soldatii care pãzeau institutul aveau arme, s-ar fi otrãvit dar în casã nu avea nici mãcar un medicament cu care sã îsi poatã provoca o intoxicatie. Singura solutie, îsi spunea ea, nu rãmâne decât sã se spânzure. O frânghie de rufe era întinsã chiar în balconul de la bucãtãrie, de unde s-a dus sã stângã niste prosoape puse la uscat. A desfãcut frânghia si a fãcut un nod asa cum trebuia pentru spânzurãtoare. In mintea ei rãvãsitã se amestecau groaza pentru neputintã de a redacta raportul cerut de securist cu necazul pentru bãiatul ei, cu sacrificiile inutile pe care le-a fãcut pentru el si pentru bãrbatul care a jignit-o toatã viata iar acum mai mult decât oricând.

Isi dãdea seama cã Tora se realizase, cã de fapt numai Marian fusese vinovat de despãrtirea lor. Ii venea sã plângã si chiar a plâns de mila ei privindu-se în oglindã, asa cum i-a spus sotul ei la despãrtire. Ce mai rãmãsese din ea? O babã stirbã si nebunã asa cum o jignise chiar Marian. Era nebunã? Dacã da, atunci mai bine sã moarã ! Sã trãiascã ei cum vor, fãrã ea.

Si-a agãtat sfoara de cuiul lãmpii din sufragerie si a sãrit de pe scãunelul pe care se urcase sã ajungã la cui. Aproape nu realiza cã de fapt moare. Singurul ei gând era cã : “Vor vedea ei ! Atunci va fi prea târziu, eu n-am sã-i mai ascult asa cum nici ei nu m-au ascultat pe mine niciodatã.”

Maktub 2

F A N I C A

Fãnicã Ignat era un bãiat bun la toate. Ajunsese la treizeci si doi de ani fãrã sã fi dat în brânci cu munca dar bine apreciat de sefi pentrucã era omul pe care se puteai bizui când se cerea rezolvatã o problemã delicatã.

De exemplu, îi spuneai : Fãnicã, fã rost de o masinã de la încercãri si du-te la cutare întreprindere, la cutare, îi spui cã te-am trimis eu sã îti dea tevilea acelea de cupru. Le iei, le duci la cumnatul meu la adresa “aceasta”, apoi treci pe la întreprinderea cutare sã ridici cele douã motoare duse acolo acum douã sãptãmâni de Costache. Vezi sã-ti dea de la “Intretinere” toate actele necesare .

Fãnicã rezolva totul si venea sã raporteze : Am dus tevile. Motoarele nu erau gata. Se duce Costache mâine dupã ele. Am astaptat sã le termine pânã la ora sapte seara dar n-au fost gata. . . Sefu’, mâine as vrea sã o duc pe soacra mea cu copiii la tarã, pot sã-mi iau o recuperare?

Atunci seful încuviinteazã si bineînteles toatã lumea era multumitã.

Fãnicã era un bãrbat potrivit de staturã, slãbut, saten, cu ochi cãprui, fãrã semne particulare. Pãrintii lui erau tarani, iar el rãmãsese un bãiat venit de la sat, convins cã la oras toatã lumea este împãrtitã dupã “gascã”, iar el trebuie sã se lipeascã de careva. Era însã foarte atent cãci asemeni tuturor celor proveniti din mediul rural se temea mereu sã nu fie pãcãlit.

Acasã erau cinci copii, trei frati si douã surori. Pânã la colectivizare viata fusese bunã în sat. Fãnicã avea amintiri plãcute din copilãrie desi nu-i plãcuse munca la câmp si felul aspru în care îl punea taicã-su la treabã. Isi dorise sã plece de acolo si la scoalã, la oras plecase împreunã cu alti doi bãieti de o seamã cu el fãrã sã spunã acasã. Nu pentrucã s-ar fi temut cã pãrintii nu le-ar fi dat voie, dar se temeau cã nu vor reusi si se vor face de râs in sat. Numai el a reusit la examen si tatãl sãu a fost foarte mândru când a aflat.

In sat nu ar fi putut rãmâne. Nici un tânãr nu mai muncea la colectivã. Chiar unii bãrbati mai descurcãreti printre care si tatãl sãu îsi gãsiserã servicii în orasele apropiate si fãceau naveta. Singura colectivistã din familie rãmãsese mama lui Fãnicã, care dacã nu ar fi fost ajutatã de copii si chiar de sot la prãsit si cules nu s-ar fi ales cu nimic. De fapt se descurcau cãci mai ciupeau la fel ca toti ceilalti colectivisti din recolta "colectiva".

In general Fãnicã era multumit de cum se aranjase. Dupã scoala profesionalã primise repartitie la o uzinã din Bucuresti. S-a cãsãtorit cu fata gazdei unde locuia si dupã cãsãtorie a rãmas un timp sã locuiascã la socri.

Mama soacrã era sorã cu soferul generalului Cazacu de la Directia de Inzestrare a Armatei si a aranjat sã-i gãseascã ginerului un post mai bun. A fost angajat la un Institut de Tehnicã Militarã din Bucuresti la serviciul de aprovizionare. In birou erau patru functionari si seful, inginerul Gavrilã. Toti erau angajati cu relatii.

Din cei patru unul se ocupa de aprovizionarea atelierului de prototipuri, unul de aprovizionarea cu rechizite a proiectãrilor, unul de aprovizionarea serviciilor anexe, iar el, pentrucã fusese angajat mai târziu cu serviciile neprevãzute.

La început îl deranja cã nu are o sarcinã precisã pentrucã dupã ora nouã seful pleca sã se intereseze de fonduri, repartitii si alte probleme generale, iar apoi ceilalti, unul câte unul, în diverse locuri sã vadã de materiale sau alte chestii, iar el rãmânea sã rãspundã la telefon.

In aceastã situatie o mare parte din timp si-a petrecut-o când la magazie, când la financiar când în alte birouri si în special cu tovarãsul Ciobanu, securistul întreprinderii cu care ajunsese aproape prieten. Sotia acestuia, doamna Mia, era colega de birou cu Fãnicã si se ocupa de aprovizionarea serviciilor de proiectare. Ciobanu se interesa permanent de drumurile în oras ale consoartei care coincideau des cu cele ale unuia Stoica de la proiectãri.

Fãnicã era doplomat si deloc intrigant asa cã era în cele mai bune relatii cu ambii soti.

Dupã doi ani de certuri Ciobanu a ajuns cu nevastã-sa la divort si a trebuit sã plece. A fost angajat la magazinul Unirea într-o functie similarã. Nevastã-sa a rãmas la aprovizionare.

Fãnicã a aflat cã de fapt ea fusese cu relatiile care l-au ridicat pe Ciobanu. Oricum relatiile între Fãnicã si Ciobanu s-au rãcit dupã plecarea sa. Uneori se mira cum de nu se mai interesa tipul de fosta sa nevastã.

Mia a rãmas cu toate lucrurile cu fata care avea 12 ani. La început arãta veselã si chiar începuse sã spunã bancuri decoltate în legãturã cu libertatea si disponibilitatea ei. Relatiile dintre ea si Stoica, proiectantul, n-au ajuns la ceva serios. Foarte repede s-a auzit cã Mia s-a încurcat cu colonelul Vasilescu de la minister si a devenit mai retinutã.

Ciobanu primise garsonierã chiar în vecinãtatea magazinului si dupã cum spuneau oamenii se apucase de ciubucuri. Dacã aveai bani cu ajutorul lui puteai lua televizor color, congelator si alte lucruri care se vindeau pe sub mânã. Te punea în legãturã cu cine trebuia si îti spunea cât sã dai si cui sã dai ca sã fie totul în ordine.

Intr-o zi directorul tehnic din institut, colonelul Damian l-a chemat pe Fãnicã si i-a spus cã trebuie sã ridice niste materiale dintr-o unitate militarã din Târgoviste. Deplasarea se fãcea cu un ARO, iar plecarea era la ora sase dimineata. Seara a primit telefon de la Ciobanu care i-a spus cã a auzit de plecarea lui la Târgoviste si îl roagã sã-i facã un serviciu. Sã ia un plic de la un soldat de la unitatea respectivã si sã-l dea unuia care îl va astepta la întoarcere lângã benzinãria de lângã Bildaua si pe care de altfel sã-l aducã cu el în Bucuresti, cu masina. Nu credea cã soferul va avea ceva împotrivã sã ia câtiva “clienti”. L-a asigurat cã nu vor fi încurcãturi, soldatul fiind instruit sã-l caute, iar cel de pe sosea va fi usor de recunoscut dupã o canadianã mov cu galben pe care o va purta. De altfel dacã nu se întâlneste cu cel de pe sosea nu va fi nici un necaz, îi va aduce lui plicul.

A doua zi faptele s-au desfãsurat cum s-au înteles. A luat plicul, l-a luat si pe cel cu canadiana mov cu galben si pentrucã mai era loc soferul i-a luat si pe alti doi tipi care asteptau împreunã cu acesta o ocazie spre Bucuresti.

Când au ajuns la poarta întreprinderii nu micã i-a fost uimirea când a aflat cã militia tocmai plecase, cã fusese sesizatã de unul din cei pe care îi luaserã în masinã cã transportau arme. Era drept, materialele ridicate de la Târgoviste erau arme si munitie cu care urma sã se omologheze un tunel de încercãri balistice abia construit în institut.

Directorul tehnic a aplanat situatia si a interzis celor ce urmau sã transporte astfel de materiale sã mai ia pasageri. Fãnicã i-a povestit asta lui Ciobanu iar Ciobanu i-a dat asigurãri cã nu de la plicul lui i se trage necazul Totusi Fãnicã prudent a raportat securistului din institut evenimentul si a rãmas cu o oarecare neîncredere în Ciobanu.

Peste putin timp Ciobanu l-a chemat la el la un pahar. S-a dus. Era foarte elegant în garsoniera lui. A deschis o usitã de la un dulãpior tip bar si l-a întrebat ce vrea sã serveascã. Avea tot felul de bãuturi strãine. Au amestecat bãuturile si au vorbit despre cunoscuti. Fãnicã s-a ametit asa cã Ciobanu l-a trimis acasã cu un taxi plãtit de el.

- Mãi Fãnicã, îi repeta el mereu, am bani, am multi bani, dar sunt pe moarte. N-o mai duc mult !

Au vorbit si despre fosta lui nevastã. “O cãtea! Putoarea! Sã nu o vãd în fata ochilor! Fata mai vine pe la mine. Pentru copil i-am dat cât nu merita. Amãrâta dracului !”

Dupã o sãptãmânã de la aceastã datã Fãnicã a aflat cã Ciobanu s-a aruncat de la etaj. Mia a fost foarte afectatã de moartea lui. Impreunã cu fata s-a ocupat de înmormântare. Este totusi tatãl ei, a spus ea. Ciobanu nu avea alte rude. Fusese crescut într-un orfelinat fãrã sã stie care îi sunt pãrintii. Tot ce a avut a rãmas fetii. Desi Ciobanu avusese multe lucruri pe care Fãnicã le vãzuse, Mia nu a recunoscut cã le-ar fi gãsit.

La foarte putin timp dupã moartea lui Ciobanu, Mia s-a îmbolnãvit. Nu prea spunea ce are. Unii credeau cã nici nu este bolnavã cu adevãrat, dar cã nu are nevoie de bani si cã de aceea aranjeazã cu doctorii pentru concedii de boalã. Asta a început în toamnã, iar în primãvarã a murit, cancer!

Cu o sãptãmânã înainte de a muri luase un împrumut maxim de la C.A.R. Spunea ca pentru doctorul care o va opera. Oricât au cãutat banii dupã moartea ei nu i-au mai gãsit. Sã fi luat cineva banii în avans ? A rãmas sã plãteascã fata ratele când va putea. O parte din sumã au strâns-o prin chetã de la cei din institut.

Toti cei din birou au fost foarte impresionati de nenorocirea asta.In locul Miei directorul tehnic a adus pe unul Ianopol, un tip care vorbea mult, vrute si nevrute, astfel încât Fãnicã avea mereu ce raporta noului securist cu care chiar dacã nu era atât de apropiat cum era cu Ciobanu, era totusi într-o colaborare strânsã.

Ianopol avusese o functie importanta, undeva, nu se stia prea bine unde si pentrucã avea mai multi bani decât putea justifica se spunea cã divortase de sotie, formal, comparând pe numele ei o casã, el rãmânând în apartamentul de douã camere, pe care l-a cumpãrat de asemenea.

Nu se putea afirma cu precizie cã divortul lui Ianopol a fost doar un mod de a eluda legile, în orice caz în prezent aveau casã complet mobilatã si masinã fiecare din membrii fostei sale familii: el, sotia si cei doi copii, iar relatiile sentimentale între ei erau evident independente.

Ianopol care avea în sarcinã rechizitele nu împãrtea totul la ateliere. Vindea cu insolentã unele din materiale tot în institut iar planificatoarele, nu stiu cum fãcea, dar îi semnau si pentru ce îsi oprea el. Cu banii de pe rechizitele vândute, spunea el, cumpãra bãuturã pentru toti. In biroul lor se beea aproape zilnic.

La prima aniversare a zilei sale de nastere, Ianopol i-a invitat pe toti din birou la el acasã, fãrã consoarte. La ora cinci erau la el. Fãnicã, Gavrilã, Sandu si Doina. Avea un apartament de douã camere foarte luxos, video, televizor color, casetofon, magnetofon si tot felul de aparate casnice, în general care nu se puteau cumpãra din magazine obisnuite ci doar la shop.

“Unde dracu’ a lucrat ãsta ? “ se întreba Fãnicã.

Dupã o jumãtate de orã au mai venit douã invitate, Gabi, bibliotecara de care se bârfea cã ar avea o combinatie cu Ianopol, si una foarte elegantã care pãrea de a casei dar care nu s-a jenat sã se ocupe exclusiv de Fãnicã. Delia, asa se numea tipa, i-a mãrturisit cã fusese prietenã cu Ciobanu în ultimul timp. Fãnicã impresionat i-a povestit despre ultima datã când fusese la el si chiar de scrisoarea de la Târgoviste.

Lui Fãnicã nu-i plãceau chefurile acestea cu femei si bãuturã, nu pentrucã nu îl simpatiza pe Ianopol dar nu voia sã aibã discutii cu sotia asa cã a fost într-un fel bucuros când directorul tehnic i-a propus sã îl mute la atelierul de prototipuri. Tot cu aprovizionarea urma sã se ocupe si acolo.

Dupã ce s-a mutat, Ianopol l-a mai invitat de douã ori la el dar nu s-a dus asa cã n-a mai fost invitat.

In atelier colegii cei noi au organizat o excuzie în URSS. “Mãi, se pot face niste afaceri grozave cu ce cumperi de acolo !“, spuneau ei. Fãnicã s-a consultat cu nevasta, cu socrii si s-au hotãrât sã meargã. A investit ceva bani în niste obiecte care urma sã le vândã acolo, a fãcut liste, si-a notat tot felul de lucruri pe care sã le cumpere de la ei si care sã poatã fi vândute aici cu câstig maxim.

Inainte de plecare, doamna Ionescu, aceea cu care lucrase la aprovizionare, l-a rugat sã-i aducã niste medicamente pe care spunea ea urma sã i le dea unul de la Chisnãu si care dacã va fi cãutat la adresa pe care i-o dã ea s-ar putea sã-l ajute la târguieli. In adevãr Fãnicã a fãcut treabã bunã cu moldoveanul si a adus medicamentele.

In ziua în care s-a întors din excursie doamna Ionescu nu era la serviciu asa cã atunci când a raportat securistului despre excursie i-a arãtatsi pachetul cu medicamente. Securistul nu i-a dat o atentie prea deosebitã.

Doamna Ionescu i-a multumit si l-a invitat în birou la o cafea si un pãhãrel de votcã unde foarte binevoitor Ianopol s-a oferit sã-i vândã el lucrurile aduse din URSS.

In ziua aceea Fãnicã avea multi bani el. Fãcuse cerere pentru împrumut la CAR înainte de excursie sã isi plãteascã biletele dar pentrucã fuseserã prea multe cereri pe a lui o amânaserã si i-au dat banii abia atunci. Ianopol îi vânduse aspiratorul si aparatul de fotografiat aduse din URSS si îi adusese banii. De asemenea mai luase leafa si o premiere. Cei cu care se ducea din când în când la o bere au insistat sã meargã cu ei la bufetul obisnuit.

Pânã s-au hotãrât, pânã s-au adunat, s-a fãcut ora cinci. Fãnicã a spus cã merge doar pentrucã îi este în drum, dar nu vrea sã rãmânã mult deoarece are bani multi la el si nu se simte în largul sãu.

Desi a plecat de la bufet dupã primul pahar Fãnicã a pãrãsit localul la ora sapte seara. Era iarnã. Se întuneca repede. La ora ceea era deja întuneric. De la bufet Fãnicã nu fãcea mai mult de un sfert de orã pânã la carti-erul sãu de blocuri dar trebuia sã traverseze o râpã în care se demolaserã câteva cociobe si nu se fãcuse nimic în loc, iar la ora aceea nu prea erau trecãtori. Ninsese, era zãpadã si frig.

A doua zi Fãnicã nu a venit la serviciu. L-a cãutat sotia. S-au speriat colegii.

S-a aflat cã Fãnicã fusese bãtut jefuit si lãsat în pielea goalã în zãpadã, aproape mort. Se târâse câtiva metri si murise de inimã. Nimeni nu stia cã avea inima slabã.

Militia i-a anchetat multe luni pe toti cei cu care bãuse în ziua aceea, dar întrucât el murise înainte de ora nouã iar ei plecaserã de la bufet dupã ora zece, când se închideau restaurantele, nu au putut fi acuzati.

Au fost cercetati si ceilalti din atelier care puteau sti cã Fãnicã are bani multi la el. Nu s-a descoperit nimic.

Dupã mai bine de un an s-au gãsit vinovatii, doi tigani care au fost prinsi jefuind un bãtrân ce trecea printr-un parc. Au fost arestati si au recunoscut totul. Banii bineînteles nu îi mai aveau iar familia nu a primit nimic înapoi dar a aflat cã militia i-a prins pe fãptasi si dacã vrea cineva sã vinã sã-i vadã.

Sotia lui Fãnicã s-a dus dar a spus cã mai bine nu se ducea.

Nu era convinsã cã aceia i-au ucis sotul